joi, mai 23, 2013

Nepotul Satanei și istoria



apărut in Revista Accente, nr. 9, 23 mai 2013


La întâlnirea cu istoria nu poți fi decât punctual. Mai ales când e reprezentată de oameni care au făurit-o când nici mama ta nu venise pe lume. Și e ceva vreme, din moment ce numai bătrânii fără ochelari îți mai spun „duduie”. La întâlnirea cu istoria te duci în capătul celălalt al orașului, acolo unde, de rușine,  societății cu pricina i s-a pus la dispoziție  un amfiteatru spre a-și reuni, la întâlnirea anuală, membrii conduși de președintele fost rector la facultatea-gazdă.                                                      
 La întâlnirea cu istoria, de crezi că întârzii, ar fi bine să iei un taxi, pentru că punctualitatea, respectul se află în genele celor ce se așază cu greu dar fără să se plângă  pe băncile tari. De nu iei un taxi pentru că totuși speri să ajungi recomanzi autobuzul 330, fiindcă șoferul, lăsând la o parte înclinațiile sinucigașe, e mai rapid ca un taxi. De la înălțimea autobuzului, cam la nivelul pe care ți-l conferă și un gipan, vei trece în goană, pe linia de tramvai, pe lângă cele trei benzi pline-ochi cu mașini. Taxiul e mic copil față de autobuz. Prinzi toate avioanele cu șoferul ăsta care, ia uite la el, o mai ia și pe contrasens, ocolind tramvaiul ce-i stătea în cale. În virajul periculos pe care-l face autobuzul, bătrâna din fața ta se prinde de bară și zice, fără mirare:
- A înnebunit lumea!
Se așază apoi pe scaunul oferit și, cu dispreț, continuă, privind cele trei șiruri de mașini pe lângă care treceți ca la raliu:
-         Ia te uită! Și zice lumea că nu are bani!
Punct ochit, punct lovit. Toată lumea se uită cu dispreț la belșugul de pe stradă.
-         Nepotă-miu, zice bătrâna mai apoi, a schimbat trei, ba nu, patru mașini până acum. Și are 24 de ani.
Tot dispreț e în vocea ei. Bărbatul care i-a cedat locul o zgândăre:
-         Și? Păi ar trebui să fiți mândră!
-         Păi de ce să fiu  mândră? se oțărește ea.
-         Că e nepotul dumneavoastră!
-         Al meu? Al meu? Vocea crește în intensitate, mâniindu-se. Al lui Satana, nu al meu!
Cu Satana ori fără discuția se animă, crește ca un bulgăre de zăpadă rostogolit și se oprește brusc trei stații de autobuz mai departe, de fapt una, căci cine a mai văzut stație de autobuz pe linia de tramvai?
Și uite așa se face că ești punctual la întâlnirea cu istoria. Din băncile tari și prea înalte, o mare de păr alb te întâmpină și intri în istoria, ciudat, tocmai ea, fără timp, fără grabă, fără patimă. Privești chipurile senine și de aceea frumoase ale membrilor societății, le asculți regretul că sunt din ce în ce mai puțini, fiindcă unii au plecat, alții se pregătesc să plece din lume, dar nu e o jelanie, cuvintele sunt demne și fac loc cu curtoazie vorbitorilor. O lume fără miros de naftalină, a medicilor, profesorilor, academicienilor, o lume care vorbește în fraze elegante, respectuoase fără ostentație, așteptându-și rândul la cuvânt cu politețe și primindu-l cu plecăciuni verbale ce-ți șterg din minte formulele matematice aproape ale sms-urilor pe care le zărești pe telefoanele ultima generație, peste umărul tinerilor, în autobuz.
Ești în istorie, timpul se dilată, marea cu părul alb zâmbește, valurile se îmbrățișează și-și urează să se reîntâlnească la anul, de Domnul va dori să-i mai țină pe acest pământ. O urare fără patimă, fără grabă, fără timp aproape. Iar tu, prea tânără ca să fii parte din această istorie și totuși prea bătrână ca să fii primită în prezentul sms-urilor te îndrepți spre autobuzul 330, unde nepotul Satanei te va duce în grabă spre nicăieri.

marți, mai 21, 2013

Viața, ca un dar



Mergi ca prin vis, într-o lume care vorbește, se mișcă dar tu, de data asta, ești spectator. Cuprinzi lumea cu privirea, o privire mirată, căci mirare este. Gesturile tale simple, obișnuite, puteau să nu mai fie. O secundă. Atât. Noapte.

Se zice că atunci când ești aproape de moarte îți trece toată viața prin fața ochilor. Eu n-am auzit decât scrâșnetul frânelor mașinii mele, într-o liniște suspectă. Poate că așa începe. Prin liniște și un calm care ți-e străin. Frica vine după aceea, spaima de ce se putea întâmpla. Atunci, în fața morții, nu e decât calm. Sau poate surprindere, nu știu. O mașină care-ți apare în față, fără să dea prioritate. Nu mai vezi decât o mașină gri și apeși pe pedala frânei, până la capăt. O secundă durează totul.

Ce e după e greu de explicat. Mai întâi apare frica, apare tremurul mâinilor pe volan. Vezi mașina cealaltă încetinind metri mai încolo, claxonezi, mașina recapătă viteză și se îndepărtează. Înjuri, deși știi că nu te aude nimeni. Un cuplu tânăr, pe trotuar, se uită la tine. El caută semnul „cedează trecerea”, îl găsește pe partea mașinii gri, îi explică partenerei ceva, cu gesturi ample. Apoi te privește și râde la tine. O privire veselă, pe un chip senin. Ca și cum Dumnezeu te-ar fi protejat, de pe marginea trotuarului, întruchipat în acest tânăr vesel care aproape că mai avea să-ți facă cu ochiul. Ca și cum ar fi vrut să zică: Vezi? O secundă și… cât ai pocni din degete, n-ai mai fi!

Și apoi viața continuă. O secundă a fost suspendată, într-o decizie a destinului. Conduci, te oprești la un supermarket, intri în magazin, cumperi ce aveai de cumpărat, ajungi la destinație apoi. La capătul drumului te-ar fi așteptat în zadar. În urma ta, o ceartă cu copilul, o ușă trântită și veghea asupra lui, de undeva de sus, cu regretul că nu i-ai zâmbit înainte de plecare. Privești oamenii în supermarket, gesturile lor sunt cele obișnuite: cineva miroase o roșie, altcineva trece cu patru casolete cu tarte în brațe, o bătrână se uită la o cutie cu pateu și întreabă pe cineva, la telefon, dacă vrea să-i cumpere. Cuprinzi cu privirea tot mușuroiul acesta viu și parcă îl vezi pentru prima oară. Te uiți la casieră, la bodyguard, la femeia care împinge căruciorul și iese din magazin. Peste o secundă poate că nu vor mai fi. Peste o secundă poate că nu vei mai fi. Și atunci? Atunci iei viața care ți s-a dat ca pe un dar și îți promiți s-o trăiești ca atare.

sâmbătă, mai 11, 2013

Mai bine să cânte muzica. La Amara și nu numai.

Îți sparge timpanele și nu te poți concentra când citești. Când visezi. Te întrebi când va înceta și dacă...Te mai întrebi de ce trebuie să fie muzica tare, tare, pe ștrand, în cârciumă, oriunde...
Și muzica încetează. Ca prin farmec și răsufli ușurat. O, în sfârșit, liniște.
Și dintr-odată auzi tot: ciorile care croncăne macabru deasupra pomilor din apropierea ștrandului, pe cei doi tipi care, în apă, zic:
- Stai să mă p....
-Și eu...
Pe cel aflat la cinci metri de șezlongul tău care își baga p... la fiecare propoziție.
Soneria telefonului celui care trece prin fața ta, la zece metri, și pe amicul acestuia, spunându-i, înciudat:
- Fi-ți-ar telefonul al dracu!

Și dintr-odată vrei muzică. Tare, oricât de tare, numai să nu-i mai auzi pe cei din jur.

P.S. Dacă vreți să știți unde se întâmplau toate acestea... pe plaja Mircești, din Amara. Dar cred că se pot desfășura oriunde. Nu?

marți, mai 07, 2013

Zgomotele nopții

Din toate zgomotele nopții unui bloc - tocuri pe scară, interfon țârâind aproape sinistru, apa trasă la veceu, undeva, sus, cearta vecinilor, lătratul câinilor pe stradă, ușa scârțâindă a celor de deasupra ta, televizorul celor de sub tine, plecatul în trombă al unui taxi, creanga ce bate în geam (pardon, asta era în altă parte), tusea bătrânei de la etajul x - doar plânsetul bebelușului nu mă enervează.

Un plânset al suferinței, al neputinței de a spune dacă îi este sete sau foame, dacă îl doare ceva sau îi e prea cald sau prea frig. Un plânset care aproape îți rupe inima și ce ciudat că nu aud nici o șoaptă de liniștire, de mângâiere. Plânsetul încetează, la un moment dat, semn că bebelușul a fost luat în brațe, pus la sân, legănat sau schimbat. Și peste o vreme reîncepe. Și numai el, singur în noapte, singur în casă.


Și mă gândesc la sufletele singure, care plâng și ele, numai că plâng înăuntrul lor și nu le aude nimeni, căci nimănui nu-i plac oamenii plângând. Și poate de aceea aud eu doar tocurile pe scară, interfonul scârțâind sinistru, apa trasă la veceu... Dar ce, voi auziți altceva?