Postări

Se afișează postări din iulie, 2013

Țigara arsă a asigurărilor sociale

Rânjește și merge liniștită pe alee, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. În urma ei, paznicul o amenință, se enervează, gesticulează. Nimic. Ea merge agale, cu țigara în mână, pe aleea Spitalului Grigore Alexandrescu. Trece pe lângă câteva pancarte cu Fumatul interzis.
- Du-te la poarta spitalului și fumează, de câte ori să-ți zic? Vrei să-ți iau eu țigara din mână?
Ea rânjește, singura ei reacția la vorbele paznicului.

Mai încolo, pe vine, lipită de un zid, o altă mamă fumează, lângă copilului ei de vreo trei ani, pacient al spitalului. Și mai încolo, o alta, lângă un copil cu brațul pus în ghips. Lângă vreo cinci pancarte care interzic fumatul, existând riscul exploziei (sursă de gaze).

Paznicul e ca turbat. Le vânează, le amenință dar ele nici nu-l bagă în seamă. Se fac că nu-l văd. Iar el, sărmanul, aleargă de colo colo, pândindu-le, strigându-le, dar fără ca acțiunea lui să aibă vreun efect.

Toate trei sunt țigănci. Mame internate cu copiii lor în spital. Pariu că nici nu plătesc a…

Nici eu nu semăn cu mama...

Copil încă, între obrăznicia neamului și bunăcuviința calculată, slugărnicia neamului lui nomad, forțat să se așeze undeva la un moment dat și să lase impresia că sunt conduși, stăpâniți, când, de fapt e tocmai invers.
Își șterge sudoarea cu podul palmei, ca un om mare, și privirea lui de copil de clasa a șaptea se așază pe tine și te judecă:
- E fata dumneavoastră? o întreabă el pe mama. Nu seamănă cu dumneavoastră...Nici eu nu semăn cu mama. Nici cu tata...

Povestea lui e simplă: orfan de tată, cu mama dată în judecată de neamurile tatălui, spre a fi dată afară din casă, pe motiv că nici unul din cei trei copii nu sunt făcuți cu el, a crescut cu eticheta pusă de lume.... Dar el nici nu-și amintește cum arăta taică-său și nici nu are vreo fotografie cu el... Și strânge în pumn bancnota...

 - O să-mi iau rechizite....


Intri sănătos, ieși bolnav

Din spitalele noastre, unde moartea își dă spectacolul în văzul tuturor. Se instalează obraznică în salon, stă pe marginea patului și rânjește, dezgolind bolnavul și speriindu-i vecinii. Îi obligă pe toți să-și privească sfârșitul viitor, ca o repetiție.
Un paravan ar fi suficient, în saloanele spitalelor noastre, pentru ca moartea să-și dea singură reprezentația, fără a mai băga și ea spaima în ceilalți.
Căci singurul bărbat din salon, cu o congestie cerebrală ușoară - vedea dublu - a asistat, în câteva zile, la două decese. S-a închinat cu stânga și cu dreapta când a plecat acasă, deși în sinea lui se întreba dacă mai e întreg la minte după atâta suferință văzută în spital. În urma lui a rămas moartea, rânjind pe marginea patului. Fără paravan.

Demnitatea de a muri

Uneori aș dori să fiu cățel... Pentru că nu știu cum se face, dar cățeii bolnavi, ajunși pe mâna medicului veterinar, se fac bine. Oricum, n-am auzit ca vreun cățel să ajungă la cabinet cu o boală și să se întoarcă acasă cu altele... Și când mă gândesc că nici n-aș avea cum să-i spun medicului ce mă doare, dacă aș fi cățel ... Oare citește el, medicul veterinar, în ochii animalului sau îi înțelege scheunatul dureros? Eu cred că nu. Dar pe el nu l-a trimis Băsescu în Europa, să-și caute de drum și de salariu mai bun. Adevărat, plătești consultația, tratamentul, la un cabinet veterinar. Dar cine a zis că nu le plătești și la Spital?

De ești om și ajungi la un spital, ți se ia tot. Ești doar o umbră într-un pat, nu mai ești doamna cutare ești mamaie, de ai peste 60 de ani, infirmierele te schimbă de pamperși în văzul tuturor celorlalți bolnavi din salon. ba chiar și al vizitatorilor...

De ești om și ajungi la un spital, ți se ia până și ultima brumă de demnitate - aceea de a muri decent…

De ce Costineștiul meu nu e și al lor

Imagine
Epava nu avea nume, pe vremea studenției mele iar băiețiiajungeau înot la ea. Acum se organizează vizite turistice cu șalupa și cu alb scrie mare, pe ea – L’OZANA.
Pe vremea studenției mele, ca să ajungi în Costinești nu-ți trebuiau bani de la părinți ci note mari, ca să primești un bilet gratuit. Iubeam căsuțele albe din piatră, cu cinci locuri în care eram, de regulă, pe puțin 12, fiecare student având cel puțin un blatist – adică un alt student care avea bilet în altă serie și care, la rândul lui, te avea blatist. În 85, prima mea vară de studentă, am stat o lună și jumătate la Costinești. Aveam două blatiste. Iubeam căsuțele din piatră pustii acum, căci oare cine se mai cazează undeva unde nu ai decât un pat în care să dormi? Baia era la comun, într-o clădire ce deservea nu știu câte căsuțe și trecând seara pe aleile ce duceau spre Teatrul de vară, mi-am amintit pașii repezi, cu prosopul în mână, spre baie. Aburul te îneca aproape, vedeai fetele stergându-l cu dosul palmei, în ogli…

Sună la 112...

La Spitalul Universitar, de face infarct un om, noaptea, singurul medic care e de gardă și care încearcă din răsputeri să-l resusciteze le cere asistentelor să sune la 112 ca să-i trimită ajutoare de la cardiologie.

E atât de absurd și totuși, credibil, fiindcă trăim în România.