miercuri, iulie 31, 2013

Țigara arsă a asigurărilor sociale

Rânjește și merge liniștită pe alee, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. În urma ei, paznicul o amenință, se enervează, gesticulează. Nimic. Ea merge agale, cu țigara în mână, pe aleea Spitalului Grigore Alexandrescu. Trece pe lângă câteva pancarte cu Fumatul interzis.
- Du-te la poarta spitalului și fumează, de câte ori să-ți zic? Vrei să-ți iau eu țigara din mână?
Ea rânjește, singura ei reacția la vorbele paznicului.

Mai încolo, pe vine, lipită de un zid, o altă mamă fumează, lângă copilului ei de vreo trei ani, pacient al spitalului. Și mai încolo, o alta, lângă un copil cu brațul pus în ghips. Lângă vreo cinci pancarte care interzic fumatul, existând riscul exploziei (sursă de gaze).

Paznicul e ca turbat. Le vânează, le amenință dar ele nici nu-l bagă în seamă. Se fac că nu-l văd. Iar el, sărmanul, aleargă de colo colo, pândindu-le, strigându-le, dar fără ca acțiunea lui să aibă vreun efect.

Toate trei sunt țigănci. Mame internate cu copiii lor în spital. Pariu că nici nu plătesc asigurări sociale?

marți, iulie 30, 2013

Nici eu nu semăn cu mama...

Copil încă, între obrăznicia neamului și bunăcuviința calculată, slugărnicia neamului lui nomad, forțat să se așeze undeva la un moment dat și să lase impresia că sunt conduși, stăpâniți, când, de fapt e tocmai invers.
Își șterge sudoarea cu podul palmei, ca un om mare, și privirea lui de copil de clasa a șaptea se așază pe tine și te judecă:
- E fata dumneavoastră? o întreabă el pe mama. Nu seamănă cu dumneavoastră...Nici eu nu semăn cu mama. Nici cu tata...

Povestea lui e simplă: orfan de tată, cu mama dată în judecată de neamurile tatălui, spre a fi dată afară din casă, pe motiv că nici unul din cei trei copii nu sunt făcuți cu el, a crescut cu eticheta pusă de lume.... Dar el nici nu-și amintește cum arăta taică-său și nici nu are vreo fotografie cu el... Și strânge în pumn bancnota...

 - O să-mi iau rechizite....


luni, iulie 29, 2013

Intri sănătos, ieși bolnav

Din spitalele noastre, unde moartea își dă spectacolul în văzul tuturor. Se instalează obraznică în salon, stă pe marginea patului și rânjește, dezgolind bolnavul și speriindu-i vecinii. Îi obligă pe toți să-și privească sfârșitul viitor, ca o repetiție.
Un paravan ar fi suficient, în saloanele spitalelor noastre, pentru ca moartea să-și dea singură reprezentația, fără a mai băga și ea spaima în ceilalți.
Căci singurul bărbat din salon, cu o congestie cerebrală ușoară - vedea dublu - a asistat, în câteva zile, la două decese. S-a închinat cu stânga și cu dreapta când a plecat acasă, deși în sinea lui se întreba dacă mai e întreg la minte după atâta suferință văzută în spital. În urma lui a rămas moartea, rânjind pe marginea patului. Fără paravan.

marți, iulie 23, 2013

Demnitatea de a muri

Uneori aș dori să fiu cățel... Pentru că nu știu cum se face, dar cățeii bolnavi, ajunși pe mâna medicului veterinar, se fac bine. Oricum, n-am auzit ca vreun cățel să ajungă la cabinet cu o boală și să se întoarcă acasă cu altele... Și când mă gândesc că nici n-aș avea cum să-i spun medicului ce mă doare, dacă aș fi cățel ... Oare citește el, medicul veterinar, în ochii animalului sau îi înțelege scheunatul dureros? Eu cred că nu. Dar pe el nu l-a trimis Băsescu în Europa, să-și caute de drum și de salariu mai bun. Adevărat, plătești consultația, tratamentul, la un cabinet veterinar. Dar cine a zis că nu le plătești și la Spital?

De ești om și ajungi la un spital, ți se ia tot. Ești doar o umbră într-un pat, nu mai ești doamna cutare ești mamaie, de ai peste 60 de ani, infirmierele te schimbă de pamperși în văzul tuturor celorlalți bolnavi din salon. ba chiar și al vizitatorilor...

De ești om și ajungi la un spital, ți se ia până și ultima brumă de demnitate - aceea de a muri decent. Ești doar un număr pe o fișă și de se întâmplă să ai vreo criză de inimă în week-end, numai hazardul ți-l poate aduce pe medicul de gardă în preajmă. Acesta va încerca să te resusciteze, în timp ce, cu disperare, va striga la asistente să sune la 112, ca să-ți vină ajutoare. De se întâmplă însă ca medicul de gradă să fie în altă parte a spitalului, răspunsul pe care-l va primi asistenta îngrozită că-i mai moare un pacient - al treilea într-o săptămână - seamănă cu replicile din filmele despre lagărele de concentrare:
- E a treia alarmă falsă la pacinetul ăsta.
Va veni să te vadă peste vreo două ore. Poate că între timp ai murit, poate nu, cum o vrea Dumnezeu.

Dumnezeu e prea des invocat în spitalele românești.
- Acum, cum o vrea Dumnezeu, auzi pe câte un medic.

Dar voi, voi ce nu ați plecat din țară nu pentru că nu ați vrut dar nu ați fost selectați pentru că nu sunteți capabili sau pentru că încă sunteți rezidenți, voi cum vreți?

Ici, colo, câte un medic devotat. Mâncat de ceilalți... Ici, colo, câte un medic care-și dă osteneala, cu omenie. Mâncat de ceilalți medici, asaltat de bolnavi și rudele disperate.

Uneori aș vrea să fiu cățel... Ca să mor demn, pe o păturică, în sufragerie, mângâiată pe cap.

luni, iulie 22, 2013

De ce Costineștiul meu nu e și al lor



Epava nu avea nume, pe vremea studenției mele iar băieții  ajungeau înot la ea. Acum se organizează vizite turistice cu șalupa și cu alb scrie mare, pe ea – L’OZANA.

Pe vremea studenției mele, ca să ajungi în Costinești nu-ți trebuiau bani de la părinți ci note mari, ca să primești un bilet gratuit. Iubeam căsuțele albe din piatră, cu cinci locuri în care eram, de regulă, pe puțin 12, fiecare student având cel puțin un blatist – adică un alt student care avea bilet în altă serie și care, la rândul lui, te avea blatist. În 85, prima mea vară de studentă, am stat o lună și jumătate la Costinești. Aveam două blatiste. Iubeam căsuțele din piatră pustii acum, căci oare cine se mai cazează undeva unde nu ai decât un pat în care să dormi? Baia era la comun, într-o clădire ce deservea nu știu câte căsuțe și trecând  seara pe aleile ce duceau spre Teatrul de vară, mi-am amintit pașii repezi, cu prosopul în mână, spre baie. Aburul te îneca aproape, vedeai fetele stergându-l cu dosul palmei, în oglinda mare de deasupra chiuvetei, rujul ieftin mai desena și câte o inimă, în joacă. Era un murmur jucăuș, râzăreț, fără perversitate, fără sexualitate. Eram tineri, studenți, și de aceea frumoși.

Pe vremea studenției mele,  discoteca Ring se închidea la ora 22. Ce ciudat ar părea tinerilor de acum care pe la ora 2 din noapte sunt morți de beți și-și bagă…. la fiecare propoziție, mai ceva ca atunci când sunt treji. Sau și mai ciudat le-ar părea puștilor de 13-14 ani care, la club, sparg sticlele goale de podea. În vreo două ore ne săturam de dans, de muzică bună, de ocheade nevinovate.  Discoteca se deschidea și se închidea cu aceeași melodie – sigur v-o amintiți. Acum, în cele trei seri de Costinești, un tip zbierea la o portavoce, dintr-o mașinuță cu două fete dând din fund, de o agresivitate lascivă. Te invitau la Ring. Din sens opus, dintr-o altă mașinuță, cu mai multe fete, mai dezbrăcate și mai lascive, o tipă cu perucă și ochelari de soare, taman buni pentru ora 9 seara, te invita la Megadiscoteca Tineretului, cea mai mare discotecă din Europa.

Avem ceva noi, românii, cu superlativul. Cel mai mare, cea mai mare… Cel mai mare cârnat, cea mai mare plăcintă… La Costinești am văzut cea mai mare țigănie. Cea mai mare gălăgie. Dacă nu aș fi trecut niciodată prin Parcul Tineretului din București, aș fi zis că și cei mai mulți mâncători de semințe. Cea mai mare aglomerație dintr-o stațiune. Aglomerație de cearșafuri, de picioare, de strigăte, de muzică la difuzoare, pe plaja, de șezlonguri, de cutii de bere lăsate pe nisip sau pe lângă stâncile paravan, să nu cadă promenada în capul turiștilor de pe plajă. Am văzut cei mai mari maneliști – nu ca nume, ci ca volum urlat la microfon.

Am văzut cei mai urâți nudiști din viața mea. Ca să fug de aglomerație, mergeam până în dreptul epavei – aș fi putut jura că era mai departe, pe vremea studenției mele. Treceam prin drepturile șezlongurilor pe care femei rășchirate și cu sânii goi se lățeau, prin dreptul famiilor cu copii care se jucau cu formele, în nisip, prin dreptul celor câțiva nudiști amestecați cu familiștii și atunci întorceam privirea. Căutam epava, orizontul. Fiindcă-mi era silă. Bărbați grași, răsturnați pe spate, cu picioarele desfăcute, femei cu sânii înroșiți de soare, lăsați… Printre ei, copii jucându-se. Întorceam privirea, fiindcă erau urâți, grași și bătrâni și scârboși, femei și bărbați deopotrivă. Și mi-am amintit de coreanul Lee, colegul nostru de grupă, Lee care, în drum spre epavă, trecea în slip pe plaja nudișilor – plină de studenți goi – cu privirea în jos. Era singurul om îmbrăcat. Și eu și Adriana, colega mea pe care o simpatiza Lee, i-am sărit în față, ca două maimuțe zăpăcite, și am râs apoi de el, privindu-l îndepărtându-se… Nu îndrăznise să ridice privirea cât vorbise cu noi. Da, eram tineri, frumoși, eram goi pe plaja nudiștilor dar nimeni nu observa că suntem goi, nimeni nu-l privea pe celălalt cu curiozitate, nici urmă de sexualitate, vulgaritate.
Acum am văzut doar un cuplu frumos de nudiști…
-         Așa era și atunci? m-a întrebat fiică-mea, mirată.

Da, Costineștiul meu nu e și al lor. Nici Obeliscul nu mai e același, l-au înlocuit după o furtună care l-a răsturnat și l-a făcut bucăți.
 
Nici plaja nu mai e aceeași. Mai îngustă, e plină, de la prânz încolo, de chiștoace, hârtii stalionate, peturi, șervețele, cutii de bere. Și de oameni care țipă, urlă. 

Nici faleza nu mai e aceeași. Sălbatică odinioară, acum e plină de pensiuni, vile de închiriat. Până spre epavă, ținându-i tovărășie nedorită.

De o parte și de alta a aleii care mărginește plaja lucesc în soare zorzoanele ieftine, șaormeriile își arată cărnurile, precum fetele care trec seara, cu fusta de o plamă, țepene pe tocurile înalte și cu care nu sunt obișnuite. Scoici-corăbii, amintiri de un kitch ce-și găsește desăvârșirea aici. Forfotă, forfota aceea de mușuroi întunecat, unde privirea nu caută decât să prindă ce e sub fustă…

Costineștiul meu nu e și al lor. Costineștiul meu e al Teatrului de vară, unde mergeam la film,  al Holografului care cânta la Forum și pentru al cărui concert împărțeam o friptură patru fete, la restaurantul hotelului. Costineștiul meu e al Compactului care se auzea discret, în noapte. E al discotecii Vox Marris al cărei orar care se ducea ușor spre ora unu, într-o complicitate cu autoritățile locale. E al  pasului ușor, dimineața, spre plajă, spre o nouă zi.

Am văzut însă delfini. Recunosc, nu i-am văzut pe vremea studenției mele. Dar dansul lor grațios nu a reușit să alunge din mintea-mi spărgătorii de semințe aflați la 500 de metri de mine și manelele pe care le auzeau seara  din dreptul Obeliscului.
 
Da, Costineștiul meu nu e și al lor. 

 

Și ce păcat, pentru că iată, Costineștiul ar putea arăta așa:

miercuri, iulie 17, 2013

Sună la 112...

La Spitalul Universitar, de face infarct un om, noaptea, singurul medic care e de gardă și care încearcă din răsputeri să-l resusciteze le cere asistentelor să sune la 112 ca să-i trimită ajutoare de la cardiologie.

E atât de absurd și totuși, credibil, fiindcă trăim în România.