Postări

Se afișează postări din august, 2013

Tren spre paradis

Povestire scurtă, scurtă... dintr-un volum în pregătire
Îl recunoscuse din prima clipă. Cum ar fi putut să-l uite pe cel care îi schimbase viața, care făcuse ca drumul ei să se sfârșească brusc, într-o fundătură? Trecuseră aproape douăzeci de ani de atunci dar nu era zi în care să nu-și amintească acele clipe de umilință când, pe peronul unei gări din nordul țării, înțelesese că nu va veni nimeni să o conducă spre paradis.
Fusese o vreme când dorise să uite acele momente, să nu și le mai amintească niciodată. Timpul, timpurile nu o lăsaseră. Se revedea pe peron, în rochia din stambă, singura ei rochie, cu sandalele ieftine, din pânză. Își strânsese averea într-o bocceluță – o fotografie cu părinții, o iconiță dăruită de străbunica ei, o năframă cusută cu fir de borangic. Nu știa cum s-o țină, și de aceea și-o trecea dintr-o mână în alta, încercând să-și ascundă emoțiile. Scruta peronul, mai bine zis pândea colțul gării, sperând, din clipă în clipă, să-l vadă apărând, cu zâmbetul lui uni…

România, un bichon maro

Aleargă cu sacoșele din rafie, alea pe care dau acum bani grei vedetele din străinătate, și din ele se ițescștiuleții de porumb, bureții de baie. Se risipesc precum șobolanii, căutând adopost în ganguri sau după mașini. După trecerea agale a polițiștilor își reiau locul, deasupra stației de metrou Obor. Alți comercianți improvizați sunt presărați pe tot drumul spre piață. O bătrânică stafidită, un pumn de femeie, cu două legături de usturoi în mână bocește: - Ia maică usturoi și de la mineeee… Aproape că ai lua dacă n-ai bănui că undeva, în umbră, o țigancă tânără nu are pregătită sacoșa cu usturoi, spre alimentarea bătrânei. Până la piață poți cumpăra orice: ace de siguranță, țigări, plasturi, patru prosoape la cinci lei, maieuri, covrigi. Covrigi nu, mai de dincolo, că sunt mai mari – cel puțin așa-i răspunde bunica piciului de cinci ani care abia ține pasul cu ea. Tot ea observă că două femei s-au oprit precum „cațele-n mijlocului drumului, de vorbă, că N-ARE unde să mai vorbească”. …

Vacanța mea pe grămada de dovleci

O găseam acolo, într-o zi, lângă grajd. O grămadă mare de dovleci. O căruță de dovleci, pentru toată iarna porcilor. Nu ne deranja mirosul grajdului, nu ne deranja nimic. Eram copii și ne cocoțam pe movila de dovleci și ne rostogoleam, de acolo, împreună cu dovlecii, râzând, chiuind. Nu ne interzicea nimeni cocoțatul, nu ne deranja dacă ne loveam sau dacă ne murdăream cu zeama vreunui dovleac spart în joaca noastră. Eram copii și ne jucam. Era vacanță târzie. Iar când venea toamna adevărată ne aruncam în mormanele de frunze adunate de zilieri, pe marginea aleii de castani. Și aruncam frunzele în sus, chiuind și râzând. În amintirea mea e o fetiță brunețică, subțirică, având mereu bretonul tuns strâmb.

Acestea au fost jocurile copilăriei mele. Copil de pădurar.

Sunt doamna cutare...

Cele mai doamne sunt, mi se pare mie, cele mai frustrate femei din lume. Cele după care bărbații nu au întors capul când erau tinere, cele cărora tinerii le zic „mamaie” când le văd în autobuz și cărora nu le cedează nimeni locul, nu din mitocănie ci de-ai naibii, căci le văd buzele țuguiate a dispreț și se prefac că nu le văd, pedepsindu-le astfel. Cele mai doamne sunt, de fapt, niște țoape, doritoare de a fi mari doamne cărora li se pupă mâna dar nimeni nu o face pentru că domnia constă în comportament, atitudine. Și atunci  se autodomnesc:
- Alo? Sunt doamna cutare...

Doamna cutare, dacă ești o doamnă atunci lasă pe altcineva să te domnească.

Vocea lui Didi - Amita Bhose

Vocea lui Didi - Amita Bhose. Inregistrare amator, pe caseta audio, anii 1980, din timpul spectacolelor anuale, dedicate lui Tagore, pe care Didi le organiza cu studentii domniei sale.

Cartea de vizită

Povestiri scurte dintr-un volum în pregătire.
Asculta cuvintele celorlalte femei, încercând, după intonaţie, modulaţia vocii, să ghicească adevărul sau minciuna, aşa cum făcea şi în urmă cu 30 de ani, când erau doar nişte adolescente ce-şi făureaumulte visuri. Şi atunci vorbeau la fel de mult, dar timpul folosit era la viitor. Un viitor unde visurile deveneau realitate, căci tinereţea asta înseamnă, speranţă, încredere. Acum, după 30 de ani, trecutul revenea deseori în conversaţii, şi ea se străduia să cearnă adevărul de fabulaţie.
Ruşinea era sentimentul care le împingea să inventeze, să-şi prezinte viaţa aşa cum ar fi dorit s-o aibă, nu cum se desfăşura în realitate. Se reîntâlniseră după 30 de ani, mai erau doar 17, ceilalţi, până la 26, muriseră sau plecaseră din ţară. Câţiva dintre ei se mai întâlniseră absolut întâmplător în aceşti ani, pe stradă sau în concedii – ce ironie, nu? – schimbând rapid câteva informaţii şi numere de telefon pe care nu le folosiseră niciodată. Dar destin…

Patronul pițiponc

Patronul pițiponc e îmbrăcat după ultima modă, în culorii vii dar trăsăturile îi rămân neșlefuite, oricâți bani și-ar pune pe el. Vorbește tare, face complimente doamnelor de la instituțiile statului, cărora le aduce și câte o punguță cu câte o atenție - cu siguranță că nu intră în categoria „atențiilor” de pe panoul de  pe perete care ne înștiințează că „în acest birou nu se primesc atenții”. Doamnele, vreo trei, vorbesc la pertu cu el, dovadă că se cunosc de mult, râd și se bucură la vederea lui și roiesc cu dosarele firmelor lui - ii fac ordinele pentru transfer în conturile firmelor lui. El le semnează, le ștampilează și continuă să o complimenteze pe cea mai tânără:
- Vai, dar ce frumos v-ați bronzat!
Ea chicotește și răspunde, flatată:
- Dar nici n-am stat! Că dacă stăteam...
- Înseamnă că aveți dumneavoastră pigment bun. Dar unde ați fost?
- La Eforie Nord.
- Noi am fost la Jupiter. Nu mi-a plăcut, păi n-am găsit șezlong, spune pițiponcul. Dar am rezolvat: i-am dat lu unu 50 de…