vineri, august 23, 2013

Tren spre paradis



Povestire scurtă, scurtă... dintr-un volum în pregătire

Îl recunoscuse din prima clipă. Cum ar fi putut să-l uite pe cel care îi schimbase viața, care făcuse ca drumul ei să se sfârșească brusc, într-o fundătură? Trecuseră aproape douăzeci de ani de atunci dar nu era zi în care să nu-și amintească acele clipe de umilință când, pe peronul unei gări din nordul țării, înțelesese că nu va veni nimeni să o conducă spre paradis.

Fusese o vreme când dorise să uite acele momente, să nu și le mai amintească niciodată. Timpul, timpurile nu o lăsaseră. Se revedea pe peron, în rochia din stambă, singura ei rochie, cu sandalele ieftine, din pânză. Își strânsese averea într-o bocceluță – o fotografie cu părinții, o iconiță dăruită de străbunica ei, o năframă cusută cu fir de borangic. Nu știa cum s-o țină, și de aceea și-o trecea dintr-o mână în alta, încercând să-și ascundă emoțiile. Scruta peronul, mai bine zis pândea colțul gării, sperând, din clipă în clipă, să-l vadă apărând, cu zâmbetul lui unic, fermecător. Zâmbetul acela o cucerise, o îngenunchease, o făcuse să-și piardă sufletul și mințile. Nu mai ținuse cont de nimic, nu ascultase sfaturile primite de la mama sa, care-i spusese să-și vadă de ale ei, căci bărbatul venit de la oraș are privire alunecoasă și e vânător de inimi. Nu. Crezuse în cuvintele, mângâierile, jurămintele lui. Avea s-o ducă la București, avea să-i arate luminile orașului, avea s-o scoată la plimbare pe Calea Victoriei, în lumea bună. Va fi regina balului, mereu, va fi răsfățată ca o regină. Visase la toate astea și crezuse în ele, fiindcă erau rostite de el, de buzele lui care-i sorbeau răsuflarea în întunericul grădinii. I se dăruise fără nici o reținere, cu dorință și cu dragoste. Crezuse că și sentimentele lui erau la fel de intense ca și ale ei, crezuse că acele cuvinte frumoase, frazele acelea care o amețeau veneau din suflet. Nu stătuse o clipă pe gânduri când el îi propusese că fugă împreună la București, să fie nevasta lui. Trebuia să fugă, fiindcă sigur părinții ei nu ar fi fost de acord, ar fi zis că e prea tânără pentru a deveni femeie. Și apoi, cum să fie de acord să-și dea fata după un străin, când obiceiul locului era ca fetele să rămână în sat, lângă părinți? Îl crezuse și-l urmase, nu înainte de a-i înmâna, pentru cheltuieli de drum, cei câțiva cocoșei de aur pe care maică-sa îi ascunsese în lada de zestre. Erau ai ei, i se cuveneau, îi strânsese ca dar de nuntă. Chiar dacă nu pleca din casă cu lăutari și în rochie de mireasă, darul i se cuvenea, așa-i explicase el.
          Trenul venise și plecase după două minute de staționare. Să se urce în el, orice ar fi, așa o sfătuise. Căci dacă avea să fie reținut de ceva, de cineva, el avea să vină în București cu următorul tren. Nu putuse pleca fără el însă, așa că rămăsese pe peron, cu bocceluța în mână, privind, cu lacrimi în ochi, cum pleca trenul vieții ei.
          Se înnoptase de-a binelea când șeful de gară o sfătui, cu glas blând, să se întoarcă acasă. O privise cu tristețe și compătimire, de parcă ar fi știut de ce se afla acolo, pe peronul pustiu. Acasă? Care acasă? Nu se putea întoarce acasă, cu siguranță că acum părinții ei știau că fugise, că furase. Nu, nu se putea întoarce acasă, așa că trebuia să-și continue drumul, de una singură. Se urcase în primul tren, fără să știe unde se va opri, ce va face, ce-i rezerva viața.
          Viața nu fusese prea blândă cu ea, căci Capitala în care ajunsese nu era nici pe departe ca în poveștile auzite. Calea Victoriei exista cu adevărat, dar nu pentru fete sărace precum ea. Și poate că viața ei ar fi pornit-o spre prăpastie dacă în barul în care făcea curățenie nu ar fi intrat, într-o bună zi, un bătrânel care regăsi în chipul ei trăsăturile fetei moarte cu ani în urmă. O înfie, o trimise la școală, la facultate, și ea-și făuri un alt destin. Ajunse chirurg renumit, avea o căsnicie fericită. Și totuși, în fiecare zi își amintea clipele de umilință trăite pe acel peron, le retrăia, cu încăpățânare aproape. Fiindcă nu voia să uite, nu trebuia să uite. Nu pentru a se răzbuna, ci pentru a putea aprecia, prin comparație, frumosul din viața ei.
          În ziua în care-l văzu pe hol, liniștit, sigur pe sine, cu zâmbetul lui fermecător, avu o tresărire, ca și cum o umbră ar fi trecut prin dreptul ei. Bărbatul nu o recunoscu, nici nu avea cum, era doar o fetișcană atunci, o fată naivă de la țară. Îl ascultă cu calm, privindu-l pe sub gene, observându-i fiecare mișcare. Nu, nu se schimbase, era același ca în urmă cu douăzeci de ani, doar că încărunțise. Zâmbi în sinea sa: era așa de simplu să se răzbune pentru umilința de atunci! Numai o clipă însă îi trecu prin minte acest gând,  căci îi răspunse afirmativ: da, avea să-l opereze, avea să-i salveze viața.
          Pe culoarul spitalului, privi cum se îndepărtează, dispărând după colț. Privi însă în urma lui cu liniște, împăcată, fără nimic din spaima și deznădejdea care o stăpâniseră acum 20 de ani.

joi, august 22, 2013

România, un bichon maro




Aleargă cu sacoșele din rafie, alea pe care dau acum bani grei vedetele din străinătate, și din ele se ițesc  știuleții de porumb, bureții de baie. Se risipesc precum șobolanii, căutând adopost în ganguri sau după mașini. După trecerea agale a polițiștilor își reiau locul, deasupra stației de metrou Obor. Alți comercianți improvizați sunt presărați pe tot drumul spre piață. O bătrânică stafidită, un pumn de femeie, cu două legături de usturoi în mână bocește:
- Ia maică usturoi și de la mineeee…
Aproape că ai lua dacă n-ai bănui că undeva, în umbră, o țigancă tânără nu are pregătită sacoșa cu usturoi, spre alimentarea bătrânei.
Până la piață poți cumpăra orice: ace de siguranță, țigări, plasturi, patru prosoape la cinci lei, maieuri, covrigi. Covrigi nu, mai de dincolo, că sunt mai mari – cel puțin așa-i răspunde bunica piciului de cinci ani care abia ține pasul cu ea. Tot ea observă că două femei s-au oprit precum „cațele-n mijlocului drumului, de vorbă, că N-ARE unde să mai vorbească”. Cațele-și văd de vorbă, nestingherite, și le observi mâinile bătrâne, pline de vene îngroșate, odihnindu-se una peste alta, ca o îmbrățișare atât de târzie încât e de-a dreptul nepotrivită locului.
Căci piața Obor nu are nimic gingaș sau tandru sau frumos. Nici măcar doamna elegantă în negru, cu pălărie din dantelă, rătăcită pe aici, nu e frumoasă în locul acesta. E mai degrabă grotescă, fiindcă aici, tot ce e normal sau frumos se murdărește, se pervertește. Până și polițistul cu mustață, la vreo 55 de ani, pare că-i face ochi dulci femeii care vinde „la negru” porumb, o țărancă sănătoasă, bine legată. Ea râde și răspunde, cu un rest de cochetărie de prin tinerețe, că da, a înțeles că n-are voie să vândă.
 Piața Obor e un loc al supraviețuirii. De la țiganca blestemându-și rivala, de la o altă tarabă:
-          Mânca-te-ar pământul și azi și mâine!
De la țiganul care strigă în gura mare:
-          Hai la pruneee de la Marinică, ofertă specială, un leu juma kilu!
De la semi-țăranul care a luat prețul conopidei căci era prea mic în comparație cu al celorlalți și-l alininiază, verbal.
De la bătrâna care trece de la o tarabă la alta, încercând să vadă unde-i mai ieftin.
De la țăranii care sunt împinși spre fundul pieței de către intermediarii țigani.
De la până la.

La întoarcere, același drum presărați de maieuri, țigări, ace de siguranță… La intrarea în parc, lângă chioșcul cu înghețată, patru polițiști, printre care și cel cu mustață de mai adineauri, mănâncă înghețată pe băț.

Pe platforma de deasupra stației de metrou, un țigan ține în brațe un cățel maro, un alt cățel stând toropit de soare în cutia din carton. O femeie îl mângâie pe cel din brațele țiganului și întreabă de preț și de rasă.
- E bișon! zice țiganul apăsat, sigur pe el.

miercuri, august 21, 2013

Vacanța mea pe grămada de dovleci

O găseam acolo, într-o zi, lângă grajd. O grămadă mare de dovleci. O căruță de dovleci, pentru toată iarna porcilor. Nu ne deranja mirosul grajdului, nu ne deranja nimic. Eram copii și ne cocoțam pe movila de dovleci și ne rostogoleam, de acolo, împreună cu dovlecii, râzând, chiuind. Nu ne interzicea nimeni cocoțatul, nu ne deranja dacă ne loveam sau dacă ne murdăream cu zeama vreunui dovleac spart în joaca noastră. Eram copii și ne jucam. Era vacanță târzie. Iar când venea toamna adevărată ne aruncam în mormanele de frunze adunate de zilieri, pe marginea aleii de castani. Și aruncam frunzele în sus, chiuind și râzând. În amintirea mea e o fetiță brunețică, subțirică, având mereu bretonul tuns strâmb.

Acestea au fost jocurile copilăriei mele. Copil de pădurar.

luni, august 19, 2013

Sunt doamna cutare...

Cele mai doamne sunt, mi se pare mie, cele mai frustrate femei din lume. Cele după care bărbații nu au întors capul când erau tinere, cele cărora tinerii le zic „mamaie” când le văd în autobuz și cărora nu le cedează nimeni locul, nu din mitocănie ci de-ai naibii, căci le văd buzele țuguiate a dispreț și se prefac că nu le văd, pedepsindu-le astfel. Cele mai doamne sunt, de fapt, niște țoape, doritoare de a fi mari doamne cărora li se pupă mâna dar nimeni nu o face pentru că domnia constă în comportament, atitudine. Și atunci  se autodomnesc:
- Alo? Sunt doamna cutare...

Doamna cutare, dacă ești o doamnă atunci lasă pe altcineva să te domnească.

marți, august 13, 2013

Vocea lui Didi - Amita Bhose

video

Vocea lui Didi - Amita Bhose. Inregistrare amator, pe caseta audio, anii 1980, din timpul spectacolelor anuale, dedicate lui Tagore, pe care Didi le organiza cu studentii domniei sale.

vineri, august 09, 2013

Cartea de vizită



Povestiri scurte dintr-un volum în pregătire.

 Asculta cuvintele celorlalte femei, încercând, după intonaţie, modulaţia vocii, să ghicească adevărul sau minciuna, aşa cum făcea şi în urmă cu 30 de ani, când erau doar nişte adolescente ce-şi făureau  multe visuri. Şi atunci vorbeau la fel de mult, dar timpul folosit era la viitor. Un viitor unde visurile deveneau realitate, căci tinereţea asta înseamnă, speranţă, încredere. Acum, după 30 de ani, trecutul revenea deseori în conversaţii, şi ea se străduia să cearnă adevărul de fabulaţie.

Ruşinea era sentimentul care le împingea să inventeze, să-şi prezinte viaţa aşa cum ar fi dorit s-o aibă, nu cum se desfăşura în realitate. Se reîntâlniseră după 30 de ani, mai erau doar 17, ceilalţi, până la 26, muriseră sau plecaseră din ţară. Câţiva dintre ei se mai întâlniseră absolut întâmplător în aceşti ani, pe stradă sau în concedii – ce ironie, nu? – schimbând rapid câteva informaţii şi numere de telefon pe care nu le folosiseră niciodată. Dar destinul celorlalţi rămăsese, totuşi, străin pentru fiecare dintre foştii elevi ai clasei a XII-a B. Ideea reîntâlnirii o avusese şeful clasei, avocat celebru acum, aflat printre puţinii care-şi împlinise visul. El dăduse telefoane, insistase, convinsese, rezervase restaurantul, meritul era al lui pentru prezenţa celor 17. La început stingheri – erau, în fond, nişte străini, 30 de ani însemnau o viaţă în care numele, prezenţa celuilalt coleg nu existase decât, eventual pentru câteva minute – cei 17 au început să se simtă în largul lor după o vreme, amintirile revenind, inevitabil, în discuţie.
          Ada îşi asculta fostele colege, povestind, râzând, amintindu-şi. Se apropiau de 50 de ani, unele îşi arătau vârsta, altele, nu, dar toate erau recent coafate, manichiurate. Le privea şi-şi dădea seama imediat care dintre ele erau obişnuitele coaforului, cosmeticii. Colega ei de bancă, de exemplu, avea unghiile lungi, mâinile fine, catifelate, pe când ea avea degetele boante, umflate, zgâriate. Manichiurista se chinuise mult până când reuşise să dea unghiilor o formă, reproşându-i neglijenţa. „ Mâinile sunt cartea de vizită a femeii“, îi spusese aceasta cu oarecare dispreţ. Dispreţ pentru ceea ce însemnau mâinile ei: muncă fizică. Da, muncise toată viaţa. Cu asta se putea „lăuda“. Visurile ei se ridicaseră la nori atunci, la 18 ani, crezând că  vor atinge aripile îngerilor, dar se pierduseră, rătăciseră printre nori până când dispărură, lăsând în urma lor doar nostalgie. Un înger îi apăruse ei pe pământ, când dăduse examen la facultate, sub forma unui bărbat frumos, şi toamna acelui an o găsea căsătorită, însărcinată, din prea multă dragoste şi prea multă ignoranţă. Cinci copii născuse şi crescuse, poate că ar fi fost mai mulţi, dacă n-ar fi existat acea lege care-i permitea să renunţe la sarcină într-un mod onorabil, uman, fără riscuri. Nu mai avusese timp să se gândească la visurile ei decât rareori, şi şi atunci acestea îi apăreau atât de îndepărtate, străine, încât nu le mai percepea sensul iniţial. Era aşa, ceva tulbure, un regret confuz  după ceva ce n-avusese niciodată: serviciu, carieră profesională. Trupul i se deformase după atâtea naşteri, alăptări îndelungate, avorturi, şi uneori şi-l ura, ura trădarea lui. Dar copiii îi alungau întotdeauna gândurile negre, regretele: erau acolo, lângă ea şi soţul ei, frumoşi, sănătoşi, cuminţi, respectuoşi. Îi făcuse mari şi-i trimisese pe toţi la facultate, convinsă fiind că în viitorul generaţiei lor studiile superioare vor avea un rol important. Le fusese mamă care le veghease nopţile de febră, când erau răciţi, dar şi confidentă a primelor lor iubiri nevinovate… Apoi jucase la nunta primului copil, plânsese pe ascuns, înregistrând trecerea timpului, despărţirea fizică. Venise botezul primului nepot, cu emoţiile inexprimabile… Pe urmă, pensionarea pe caz de boală a soţului, mai mare cu cinci ani decât ea, drumurile la spital, internările, staţiunile balneo-climaterice… Şi între toate acestea, multă muncă fizică, multe griji, mult zbucium.
          La asta se gândea când privea mâinile colegelor ei care vorbeau, vorbeau, depănându-şi amintirile pentru a trece apoi, inevitabil, la viaţa de după terminarea liceului. Iată, colega ei de bancă povestea că terminase facultatea de medicină cu 10, era medic la un dispensar dintr-o comună limitrofă oraşului lor, făcând naveta, o navetă care nu-i permisese să aibă timp să se ocupe de familie. O alta, în liceu fiind tare fluşturatică, se căsătorise cu un tip bogat, apoi cu un altul, şi un altul, adunând cam tot atâtea căsătorii câţi copii avusese ea, iar acum se pregătea să plece din ţară, bineînţeles pentru a se mărita. Vorbeau despre serviciu, carieră, insatisfacţii, şefi, promisiuni de mărire a salariului, de avansare. Erau importante, aveau funcţii importante, inspectoare de minister, funcţionare în administraţia publică, profesoare. Amintiseră de copii, aşa, în treacăt, enumerându-i ca într-un inventar – un soţ care lucrează la…, un băiat student la… Dar tot universul lor se învârtea în jurul serviciului, acolo se întâmplau lucrurile cele mai interesante, din punctul lor de vedere.
Le asculta fără să spună o vorbă, simţindu-le departe, străine, deşi aveau un trecut împreună. Dar acel trecut era foarte departe, pierdut şi el printre nori, acolo unde se rătăciseră mare parte din visurile tuturor. Şi tresări puţin speriată când i se adresă o întrebare: „Tu ce-ai făcut în aceşti ani?“. Ezită o clipă, apoi răspunse simplu, aproape şoptit: „Am trăit“. Atât, după care tăcu. Iar celelalte o priviră o clipă. Mirate, după care îşi reluară discuţia, exact de unde o lăsaseră, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

luni, august 05, 2013

Patronul pițiponc

Patronul pițiponc e îmbrăcat după ultima modă, în culorii vii dar trăsăturile îi rămân neșlefuite, oricâți bani și-ar pune pe el. Vorbește tare, face complimente doamnelor de la instituțiile statului, cărora le aduce și câte o punguță cu câte o atenție - cu siguranță că nu intră în categoria „atențiilor” de pe panoul de  pe perete care ne înștiințează că „în acest birou nu se primesc atenții”. Doamnele, vreo trei, vorbesc la pertu cu el, dovadă că se cunosc de mult, râd și se bucură la vederea lui și roiesc cu dosarele firmelor lui - ii fac ordinele pentru transfer în conturile firmelor lui. El le semnează, le ștampilează și continuă să o complimenteze pe cea mai tânără:
- Vai, dar ce frumos v-ați bronzat!
Ea chicotește și răspunde, flatată:
- Dar nici n-am stat! Că dacă stăteam...
- Înseamnă că aveți dumneavoastră pigment bun. Dar unde ați fost?
- La Eforie Nord.
- Noi am fost la Jupiter. Nu mi-a plăcut, păi n-am găsit șezlong, spune pițiponcul. Dar am rezolvat: i-am dat lu unu 50 de lei și i-a gonit pe unii de pe șezlonguri  și ni le-a dat nouă...A fost tare bine: două șezlonguri, o măsuță...
- Păi cât era șezlongul?
- Era 15 lei, dar dacă nu mai era! Ei, și i-am dat lu ăla 50 de lei, ce mai faci cu 50 de lei?!
Pițiponcul și-a luat cele trei ștampile ale firmei și a plecat.
- Te pup, pa! zise una dintre  inspectoare.

Ce mai faci cu 50 de lei? Aș întreba un profesor, un pensionar...