duminică, ianuarie 19, 2014

Gara celui ce am fost



„Nașii” au aceleași uniforme ca în urmă cu 25 de ani numai că acum salută la intrarea în compartiment și mulțumesc când îți înapoiază biletul de tren compostat – o bucată de carton eliberată de o imprimantă, la ghișeul pustiu al unei Gări de Nord împopoțonate cu toate fast-foodurile din lume și cu toate automatele de cafea din Italia.
Apeși pe butonul ușii vagonului, ca la metrou, și aceasta se deschide și închide în urma ta. Te așteptai să vezi vechiul vagon cu două trepte, cu ușile acelea glisante de care trăgeai cu forță, forță pe care o aplici ușii compartimentului, dar ușa nu cedează și, rușinat, apeși și aici pe butonul pe care nu-l văzusei și năvălești în spațiul în care călătorii de lângă intrare te privesc mirați, de parcă ai fi venit de pe altă lume. Ești, într-un fel, un extraterestru, căci nici nu-ți mai amintești de când nu ai mai fost cu trenul acasă. Acasă însemnând locul copilăriei, cei 30 de kilometri care te despart de prezentul „acasă”. Situația s-a cam schimbat, începând de la compartimentul ăsta modern și nu îndeajuns de plimbat încât să miroasă urât, până la locurile pe lângă care treci cu trenul. O senzație de dezolare te cuprinde la vederea clădirilor abandonate, devalizate, cu găuri negre în locul ferestrelor, cu gunoaiele de pe lângă șine. Un tren care merge în urma apocalipsei... Nu mai recunoști decât gările, îmbătrânite, nevopsite, de pe ale căror peroane lipsește viața de odinioară. Halta Basarab e o haltă a gunoaielor iar Chitila apare parcă acoperită de blocurile cenușii de lângă ea. Cauți cu privirea casa boierească de vizavi de gara Buftea, vie datorită poveștilor imaginației voastre de elevi, dar acum aici se ițește o vilă de prost gust. Liceul e la locul lui, recent renovat, dar atelierul de mecanică de lângă el e neschimbat, cu aceleași uși din metal...Elevii sunt alții, în tern vorbesc cu multe cuvinte pe care le-ai transcrie aici cu puncte puncte.

Cobori în stația ce seamănă cu o aristocrată scăpătată, cu pene de struț jumulite la pălărie, și parcurgi repede Orarul de pe perete. E scurtă lista, spre deosebire de trecut. Câțiva oameni, doar. Mergi singur în direcția ta, la poartă te așteaptă copilăria. De fapt, ce a mai rămas din ea: mama, un câine.

Peste câteva ore o iei înapoi spre gară, și alături de tine merge un elev spre liceu: face naveta, nu se plânge că se trezește dimineața, că e frig în vagon, râde împreună cu colegii de navetă, aruncă ocheade, își așază uniforma... Nu trece cu tine prin pasajul neluminat ce duce la a treia linie, ci trece pe poteca dintre linii. Ajunge înaintea ta – tu, cel dezgustat de mirosul și mizeria din pasaj - râde și face cu mâna cuiva. Tu privești dincolo de linie, la fabrica din care nu au mai rămas decât niște ziduri căscate. Când îți întorci privirea, elevul e deja cu spatele la tine. Nu te mai bagă în seamă, nu privește în urmă când coboară două stații mai încolo, merge pe linie, spre liceu. Câți ani vă despart? Treizeci și ceva?

Privești amintirea celui ce ai fost și îți continui drumul... În compartimentul luminat, citești și din când în când te uiți la studenții ce vin de acasă. Majoritatea sunt fete. Frumoase. Destul de tăcute. Își coboară speranțele în Gara de Nord, aprinzându-și o țigară și te întrebi, când îi vezi depășindu-te nepăsători, câți dintre ei se vor reîntâlni peste ani cu trecutul lor, așa cum tu, azi, te-ai reîntâlnit cu al tău, întruchipat de elevul ce, vesel și fără griji, trecea peste linile ferate, spre un viitor pe care credea că-l cunoaște.