vineri, mai 02, 2014

„Are toți”

Îl vezi în pragul clădirii și te întrebi de unde-l cunoști. Peste fața rumenă, rotundă, un pic mahmură se suprapune imaginea unui copil sătul pe jumătate, îmbrăcat cu hainele fraților mai mari și chinuindu-se să răspundă întrebărilor profesorilor. Timorat, timid, mereu codaș...
După aproape 40 de ani imaginii i se suprapune și un nume. Ești pe bicicletă, cu mâinile lipicioase de la vopseaua lavabilă, așa că nu-ți vine să-i întinzi mâna și te scuzi pentru asta. Un gest pe care el oricum nu-l aștepta. Vă întrebați mai întâi de familie, dacă aveți copii. El e și bunic. Apoi vin înrebările legate de viața profesională.
El și-a deschis barul din care a ieșit, „de noapte”.
Îl deschide la 4, că ziua „ARE toți”.
Vezi pe el bunăstarea, are atitudinea parvenitului. E plin de el dar totusi i-a mai rămas o brumă de sfioșenie, căci știe că tu știi. Că era mereu codaș și că se uita în pământ când îl întreba un profesor ceva.
Tu ți-ai deschis o editură și el exclamă:
-Oooo!
Adică: „Mamă, te-ai scos!”
Așa că îl lămurești cum stă treaba cu editura.
  • A, deci mai mult așa, ca o ocupație... zice el.
Mai adevărat nici că se putea. Așa, ca o ocupație. Un hobby. Banii sunt aici, în barul ăsta de noapte, căci de zi „ARE toți”.
Eu nu-mi mai amintesc unii colegi, el nu-și mai amintește alții. Da, Cati blonda a murit. Și Stoica. Și cutare e în Anglia, are un restaurant cu soțul ei.
  • Am toate fotografiile cu clasa, zice el....
Și vorbim despre comună, că a murit, că toți au plecat, că mergi pe drum și nu te recunoaște nimeni. Pe el tocmai ce-l salută un bărbat și, a, colegul nostru X, care are vilă mai jos, lângă lac, vine mereu pe la bar. X care era și el codașul clasei, dar care s-a învârtit după Revoluție și are juma de magazine în comună, gândești tu.
Și pleci pe bicicleta mamei tale, cu editura ta cu tot, ca o ocupație, și-ți răsună în minte mult timp dezacordul „are toți” făcut de fostul tău coleg de generală, azi patron de bar de noapte. Că de zi „are toți”.

joi, mai 01, 2014

Bucharest City Tour de 1 mai


De imaginat nu mi-am imaginat că va fi ca afară. Adică să stau civilizat la o coadă ca să intru gratuit la muzeu. Că afară așa e în unele zile și nu se sfiește nimeni să se bucure de dar. Mi-am imaginat că va fi o coadă necivilizată, cu strigăte și călcări în picioare, ca la Ziua Internațională a Cărții sau ca la aghiazmă. Am avut parte însă de o coadă civilizată, spre surprinderea mea, dar de o lipsă de organizare spre indolență, coroborată cu nesimțirea celor ce deja urcaseră în autobuzul supraetajat li care doreau să-și petreacă ziua de 1 mai în autobuz.
Erau tineri, perechi, grupuri de tineri, câte o pensionară singură, aranjată, cupluri în vârstă, îmbrăcate frumos, de sărbătoare. O tânără însărcinată, părinți cu copii, un grup de tineri surdomuți. Eu și prietena mea din copilărie. Ideea a fost a mea. M-am gândit că ar fi fain Bucureștiul din autobuzul supraetajat, în primăvară. Am încercat să-l luăm de la Arcul de Triumf, dar a trecut prin stație ca prin brânză. Ei, nu-i nimic, mergem la Muzeul Satului. Acolo nu am putut urca fiindcă au coborât 2 persoane și au urcat vreo cinci. Ne-am prins că ar fi cazul să mergem la capăt de linie, la Casa Presei. Ei, bine, acolo am dat de coadă. Ei, hai că nu e  așa mare, hai că a venit primul autobuz - plin ochi - din care au coborât trei persoane și au urcat trei. Atunci am început să avem îndoieli în ceea ce privește bunul simț al celor din autobuz și buna organizare a celor de la RATB și a Primăriei București. Să rămânem, să nu rămânem, aceasta era întrebarea tuturor.
Unii au plecat, alții au venit, coada a rămas cam aceeași, ca lungime, păcălindu-i pe cei nou veniți, numai autobuzul nu a mai venit. O juma de oră. O oră. O oră și un sfert. A venit televiziunea, o dată cu autobuzul, a venit și scandalul. După o oră și trei sferturi de vorbă și făcut haz de necaz, ca mai toți de acolo, am urcat și noi în autobuz. Și am urcat, și am urcat, s-au ocupat scaunele, și ne-am făcut și ca sardelele, pe culoarul îngust. Până la Unirii când au mai coborât câțiva.


- Păi cum să nu mai oprească, data trecută a oprit! a făcut scandal o țață, în spatele meu.
- Aha, deci ăsta e al doilea tur, nu?zice cineva, în spatele meu.
- Păi știți cât am așteptat ca să urc? O oră jumate!
Logică de țopârlani. Aștepți o oră jumate mergi tot pe atâta, pe puțin, să scoți pârleala.

Bucureștiul însă e frumos. De sus, de la câțiva metri buni de sol. Cum am stat în picioare până pe la Romană, pe drumul de întoarcere, am avut parte de o priveliște chiar faină. Și cum era 18,30 s-au deșteptat și organizatorii și au hotârât că toată lumea coboară la Casa Presei ca să poată urca și cei de la coadă. E posibil însă ca până la anul să uite.