luni, septembrie 29, 2014

La ce-ți trebuie aur dacă ai flori în grădină?



E unul dintre proverbele care se află în coșulețul cu întelepciune gratis, coșuleț care a fost al lui Didi și care mă însoțește la orice manifestare – târg de carte, lansare de carte…Multă lume au înseninat proverbele, multă bucurie au adus.
La Gaudeamusul târg de carte școlară, desfășurat la Universitate timp de 12 zile, prin a opta zi mă cam cuprinsese amărăciunea. Că nu erau vizitatori, că oamenii se cam uitau chiorâș la coșulețul pe care li-l întindeam. Că era ora 14 și vândusem două cărți. Mă ridicasem și mă așezasem de multe ori, din ce în ce mai amărâtă. Oamenii se strâmbau, întorceau capul, se făceau că nu văd coșulețul cu proverbe. Disprețul, indiferența, privirea superioară mă deranjează la culme la un târg de carte. Nu mereu, de regulă iau în râs aceste tare. Uneori însă obosesc și mă apucă furia. Sau deznădejdea. Gândul că nu o să reușesc să-mi achit dările – chiria standului,  tipărirea cărților, impozitele – îmi dă târcoale în astfel de zile, când semenii mei întorc spatele coșulețului cu proverbe.
La un moment dat a trecut prin fața standului un om la vreo 65 de ani, gras, cu haine de o curățenie îndoielnică. Să mă ridic de pe scaun ca să-i ofer un proverb? Asta-mi mai trebuie, să se strâmbe și el la mine, să mă întrebe și el, cu dispreț, la ce folosește, ce să facă cu asta, de ce îi dau proverbe, n-are nevoie! Hai, totusși, dacă-i bal, bal să fie!
Omul se oprește, trage un bilet fără să zică o vorbă, apoi citește:
-          La ce-ți trebuie aur dacă ai flori în grădină?
Nu mai știu ce mi-a tot spus. A vorbit mult. La un moment dat i-am zărit bagajul. O sacoșă din rafie, jerpelită, un cărucior din fier în care era o cutie frigorifică. El tocmai spunea că o să am parte azi de o surpriză mare și o să fiu bogată. Eu tocmai spuneam în gând că iar am dat peste un nebun.
-          Venisem să aduc și eu niște cărți, că e campania aceea cu cărțile donate. Dar m-
am răzgândit. Pentru că mi-ați oferit ceva vreau și eu să vă ofer ceva. Vă dau dumneavoastră cărțile astea.
Și-mi întinde sacoșa din rafie, pe deasupra mesei cu cărțile lui Didi. Era atât de jerpelită, de murdară sacoșa că mi-era silă să pun mâinile pe ea. Am luat-o, totuși. Din ea răzbătea un miros puternic de mucegai, de cărți ținute în umezeală.
-          Și nu uitați, azi o să vi se întâmple ceva de o să fiți bogată… a zis el în timp ce-și
lua căruciorul de mâner…
Da, sigur, o să-mi cadă o găleată cu bani în cap.
Sacoșa am pus-o în colțul standului. Adică nu foarte departe, având în vedere că acel colț era la un metru de mine – 1100 lei/4 metri pătrati chiria. Lucruri verificabile pe site-ul gaudeamus.ro, pentru cei ce zic că ar fi confidențial sau incredibil.
Mi-am văzut de treabă vreo trei ore, adică am încercat să împart înțelepciune din coșuleț, de vândut, nici vorbă. Nivelul amărăciunii mele creștea odată cu orele. La un moment dat mi-am zis să văd totuși ce fel de cărți se află în sacoșa aceea, înainte să mă duc să o așez peste muntele deja strâns în cadrul campaniei Gaudeamus. Ptiu, m-a izbit mucegaiul în nas… Cărți cam ferfeniță, cine o să le vrea! Ionel Teodoreanu, La Medeleni! Și deschid cartea! Și… pe prima pagină, un autograf:
”Domnișoarei Margareta Desmireanu, cea cu cercei roșii.
Omagiul meu.
Ionel Teodoreanu.”
Și… încă două autografe ale lui, acordate aceleiași persoane… Și o carte cu versuri ale lui Tudor Arghezi, apărută în 1936 și îngrijită de el însuși, cu coperte cartonate, îmbrăcate în etamină maro…Îmi venea să chiui de bucurie, pielea mi se făcuse găină. Era incredibil. Țineam în mâini cărțile lui Ionel Teodeoreanu, mângâiate de condeiul lui…
Și… și am fost tare bogată. Și mi-am adus aminte proverbul pe care-l trăsese bărbatul care-mi dăruise comoara:
La ce-ți trebuie aur când ai flori în grădină?

luni, septembrie 15, 2014

Cum s-a făcut de-am ajuns la Sulina. Cu „italienii”. Sau pelerinaj la stejarul vechi de 500 de ani



Episodul VI
Copilul de pădurar din tine nu a fost deloc surprins de cea mai veche rezervație naturală din România, pădurea Letea, declarată arie protejată din 1938. Lianele nu ți s-au încolăcit de picioare, ca să te oprească, precum sirenele. Drumul până acolo da, ți-a mers la suflet. Și cât pe ce să-ți stea și inima. Dar s-o iei de la început.

La 9,30 erați din nou în barca proprietarului pensiunii. 11 plus 2 plus 1. Adică 11 persoane aparținând aceleiași familii, tu și partenerul tău și Mădălin, tânărul de 24 de ani, cel care v-a condus și la insulă cu două zile în urmă. Familie mare, gălăgioasă. Cu frică de  hoți, de-aia doamnele își luaseră tot aurul pe ele. Plus 11 perechi de ochelari de soare și două căciuli groase, pentru cei doi copii.
Excursia la Letea durează cam 7-8 ore, așa că e timp suficient să te împrietenești cu vecinul de barcă, mai ales că ți-e și vecin de pensiune și cu o seară în urmă a dansat pe populară iar diseară te invită la discotecă:
-          Aha, ca să evitați reclamațiile invitați vecinii.
El nu zice nimic, partenerul tău zice că ai făcut o glumă proastă. Adică omul s-a simțit prost, vezi Doamne. Că oricum nu au ascultat muzică mai târziu de 11. Are dreptate, partenerul.
Pe canalul cu nuferi galbeni și albi, fiecare cu gândurile lui. Fotografii, exclamații.
-          Nu e bine că ați rupt nufărul, zice Mădălin, calm. Dacă vine Biosfera vă amendează.
Familia îi dă dreptate. Se mai fotografiază un pic cu nufărul la ureche apoi îl aruncă în apă.
Un bou cu o barcă plină cu turiști trece cu o barcă puternică pe lângă voi, îi strigă lui Mădălin ceva legat de drum, că-i cam stă în drum, Mădălin se face că nu aude. Îl prefer pe Mădălin cel tăcut și politicos.

De la Sulina la Letea nu știi câți  kilometri sunt și nici nu te interesează, căci timpul aici se rotește mai încet. Unii spun că 23, alții că 30, poți verifica dar nu vrei. Mergi pe canalul Cardon, cel cu nuferi galbeni și albi și ți-e de ajuns. Timpul e al tău, distanța e în mâinile tale. Când ajungi în satul Letea și ești preluat de o mașină rusească, tip remorcă, la mal ești întâmpinat de trei fete blonde, de vreo 12 ani, și de o fetiță de vreo 5. Se joacă dar când coborâți voi iau o atitudine de statui. Se uită la voi și nu știi dacă sunt curioase sau așteaptă vreo atenție. Te jenezi un pic. Nu ai nimic să le oferi. Nici măcar o ciocolată.
Drumul până la pădure e în stil safari autohton. Mașina gonește pe urmele celorlalte, șanțurile sunt adânci, drum de nisip, și ar fi de ajuns o fracțiune de secundă de neatenție ca să ieșiți din urme și să vă împotmoliți, asta în cel mai bun caz. Bărbații se distrează, femeile, mai puțin. Vântul bate năprasnic și te întrebi ce ți-a trebuit ție pădure. Bărbatul din fața ta îți povestește – când a început? – că e plecat cu familia în Italia, acolo învață și cei doi copii, vin în vacanță, dacă vin. Lucrează în sectorul alimentar, lor le e bine. Altora, nu. Se face și un pic de politică, între exclamații:
        Uite caii!

        Pădurea Letea! Nu e și o carte? Nu a scris-o Rebreanu?
Mama lui Rebreanu. Soacra domnului italian prin adopție se minunează:
-          Domnule, așa-s românii ăștia, strică orice. Nimic nu mai e bun în țara asta.
Mama italianului locuiește în continuare în România. Se referă, bănuiești, la caii părăsiți de localnici și sălbăticiți. Sau la ce vrea ea.
Ajungeți la un gard din sârmă ghimpată și treceți dincolo de poarta cu lacăt pus de ochii lumii. Veți „vizita” cel mai bătrân stejar. Are 500 de ani.


Vă fotografiați, ce să faceți, cu stejarul unde e pelerinaj de turiști, cei mai mulți, străini. Apoi urcați iar în remorcă, trageți poarta după voi și mergeți iar prin șanțurile drumului, de-a lungul gardului care împrejmuiește pădurea. Și mergeți, mergeți….
Ai vrea să te extaziezi în fața stejarilor, fagilor, când mergi pe cărare. Dar nu poți.




Trunchiuri putrede, căzute, rupte, mor și dispar în sol, nimeni nu are voie să le atingă, să curețe pădurea. Totul rămâne la mâna naturii. Nu de asta nu te impresionează. Pur și simplu, după 20 de ani de trăit în pădure, nu poți. Ai fi nesincer. Poate că dacă ai fi văzut pădurea în apă… Căci Dunărea iese din pământ, așa, pur și simplu, și atunci pădurea e în apă.

 Dunele de nisip însă da, te impresionează… Căci e cel mai fin nisip care și s-a scurs printre degete. Dunele de nisip își schimbă formele de la anotimp la anotimp, după cum bate vântul. Un rând de pădure, unul de dune și tot așa până la ucraineni.
Din nou în remorcă, destinația – lacul sărat. Un ochi de apă pe un filon de sare, ochi de apă format în 1970, în ziua de Paște. Căci oamenii au nevoie de minuni.

Nu degeaba biserica e cea mai nouă și mai mare construcție din satul C.A.Rosetti unde aveam să fim conduși să mâncăm, de prânz. Conduși e un fel de  a spune, căci șoferul a zburat cu noi până la destinație.
- 20 de lei de persoană, după ce mâncați o luați la stânga, apoi iar stânga și ajungeți la barcă.
Nu așa v-ați înțeles, de fapt nu v-ați înțeles nicicum, vă simțiți abandonați și cumva chiar păcăliți. Șoferul cel grăbit trebuie, mai mult ca sigur, să mai facă un drum.
Intrăm în curtea curată, unde mai nimeni nu ia seama căsuței albe cu ferestre bleu.
 Florile dorm împreună cu cățelul și vă îndreptați spre una dintre cele trei mese. Toaletele din fundul curții sunt curate și faianțate, însă cel dinaintea ta a fost cam… nesimțit. Nu a tras apa. Te lămurești mai apoi – e apa Dunării, așa e culoarea apei.
La celelalte două mese turiștii străini mănâncă în liniște și bucurie. La masa ta, „italienii” vociferează. Cine a comandat în numele grupului – proproetarul pensiunii, prin telefon - de ce așa și nu pe dincolo… Amuțesc toți când văd farfuriile cu pește prăjit. Multe, pline ochi. Mămăliga. Farfuriile cu pătrimi de roșii. Mujdeiul. Că așa mănâncă lipovenii, pește cu roșii. Ție nu-ți place cu roșii. Nevestei „italianului” nu-i place peștele în general, așa că bărbatul îi alege o bucată de pe farfurie, pipăindu-le pe aproape toate. Vin gogoșile apoi, aflați și cât costă masa, 25 de lei de persoană. Una dintre soacre desface o sacoșă mare și răstoarnă peștele rămas, la fel procedează și cu gogoșile.
-          Le-am plătit, e! zice „italianul” cu accent italienesc. Doar le-am plătit. Diseară le mâncăm la discotecă. Cu toții.
Și face un gest mare, atocuprinzător.
În urma voastră, lipoveanca se uită lung. Soacrele se leagănă cu cele două sticle de apă de pe masă. Că doar le-au plătit și pe acelea. Tu te fotografiezi cu căsuța, cu cățelul, dar tot nu crezi că ai spălat rușinea grupului. Mădălin a venit să vă conducă, aflând de la șofer că i-au rămas turiștii de căruță. Drumul printre casele mici, acoperite cu stuf, îngrijite sau lăsate în părăsire, e parcurs în tăcere. O tânără trece pe lângă voi, ținând hățurile unei trăsuri, stând pe capră precum o aristocrată pe un cal.
Drumul spre casă îl faceți în veselie: radioul „italienilor” împrăștie în Deltă muzica populară – ce noroc pe tine că vântul bate din spate și că tu ești chiar în spate! Și tot grupul sparge semințe, mai puțin tu și partenerul, niște neadaptați! Privești cojile semințelor poposind în apă – la dus ai fost afumat de țigările aprinse ba de unul ba de altul - și îi dai dreptate soacrei când spune, în urma unuia care a trecut cu barca pe lângă noi ca vântul, mai să vă răstoarne:
-          Tot să strice, așa-i românul. Nu mai e nimic bun în țara asta, au stricat tot.
Ptiu, drace!
 Ajungeți la pensiune. Soacrele coboară cu sacoșele cu pește și gogoși. Diseară aveți discotecă!
Și ești într-o mare dilemă: să le spui că nu știi să dansezi sau că nu-ți place peștele? De fapt, gogoșile!


Va continua



vineri, septembrie 12, 2014

Poveștile Sulinei. Povestea străzii a IV-a


Episodul 5

Sulina e ca New Yorkul. Numere în loc de nume.

Strada I – faleza, strada a II-a, până la a VI-a, cele paralele cu strada I. Perpendicularele au nume de scriitori, de localități. Străzile Sulinei sunt, probabil, în afara primei, neschimbate de o sută de ani. Colbul îți intră în încălțări, gropile sunt capcane pentru capul în nori. Casele îmbătrânesc împreună cu oamenii, se cocoșează și rămân fără temelia pe care o distrug, uneori, tot cei ce le locuiesc. Ca să afli care stradă e mai pitorească îl poți întreba pe domnul Sandu, șoferul de maxi taxi. Îți va spune că strada a III-a. Ca să te convingi, o iei și pe a IV-a.
Cum intri pe strada a IV-a, care ar putea fi numită și uliță – și așa îți aduci aminte de colega ta de generală, care, în dorința ei de a se scutura de praful din tenisi,  a zis „Stau pe strada ulița Sondei”- te fură peisajul, cum se zice. Ești în plin sat. Un gard din stuf pe stânga, un cățel cu urechi mari în drum, o stivă de lemne în dreapta, lângă un gard, o gospodină care mută proviziile de lemne în curte. Steagul UE flutură țanțoș într-o curte, din spatele unui teren năpădit de buruieni orbitele goale și negre ale fostei Fabrici de pește par să te soarbă.

 O sacoșă atârnă de un gard iar la poarta unei clădiri în construcție e un lacăt ruginit. O căsuță albă, cu fațadă vernil, ștearsă de vremuri, cu acoperiș din stuf, își ascunde locatarii, cei câți vor mai fi iar biserica nouă tace.






Un gard bleu pune în valoare culorile florilor și mai încolo vei vedea un bătrânel, cu sapa, înlăturând buruienile. Florile de piatră par în largul lor aici, în solul în care nu a mai plouat de două luni iar smochinii își coc fructele prin curți.
Blocurile se hlizesc la tine de pe străzile paralele și tu întorci capul, căci tocmai ce ai zărit o barcă. Aici, bărcile sunt mai multe, pe stradă, ca mașinile.










O căruță sparge liniștea și după ce vă intersectați ajungi și tu la o  intersecție, unde, pe dreapta, o clădire încearcă să-și păstreze noblețea. Pe frontispiciul ei zărești câteva litere șterse și îți imaginezi că acolo a fost o școală. 
 

 - Da, e școala unde am învățat eu acum 45 de ani, are să-ți spună domnul Nicu.
Domnul Nicu și prietenul său au pe umeri doua baroase pe care le lasă în colb, la picior, cât vorbiți. Sunteți în plină intersecție însă nu vă deranjează nimeni și nu deranjați pe nimeni.
- E făcută de greci acum 100 de ani. Acum școala e mai încolo, 1-8. Și Liceul Jean Bart, zice domnul Nicu.
- Avem școli bune, cu profesori buni. De nota 10, au lăsat Bucureștiul și au venit la Sulina pentru că le-a plăcut aici. Știu asta de la directorul școlii, pentru că o vreme am stat cu el în aceeași casă, suntem un fel de rude, zice prietenul său.
Domnul Nicu confirmă. Afli apoi că a  fost canoist la Dinamo, pentru 10 ani. Acum are 55 de ani și lucrează cu ziua. ”Suntem buni de săpun.”
Copiii îi are aici, în oraș unul e zidar, altul lucrează ca și el, „face de toate”. E brunet, solid, barosul îl mânuiește ca pe un baston de jucărie. Când va trece o femeie pe lângă el i se va adresa în rusă. Va primi răspunsul tot în rusă.
-          I-am cerut o țigară, îi va traduce el partenerului tău. A zis ca n-are, zice el simplu
și trece la altceva.
Partenerul tău scoate pachetul de țigări din buzunar și-i oferă o țigară. Domnul Nicu ezită, apoi ia, motivându-și gestul.
-          Pot să iau, că acum ne cunoaștem.
O pune la ureche, pentru mai târziu, când o face o pauză de lucru.
Prietenul are trăsături mai fine și are în privire o nostalgie a vreunei vremi numai de el știute. Avea să-ți pună în palmă, ca pe un dar, secretul acelei nostalgii. Ca la spovedanie, știind că vei lua cu tine povara și povestea și te vei pierde în lume. Povestea lui, bineînțeles, o ții în inima ta, ca să nu uiți că lucrurile se fac la timpul lor.
El are doi copii – Loredana și Cosmin. Sunt în Italia și în Londra. Deși din Vaslui, inima l-a adus aici, lângă o brună din Sulina și aici a rămas. Casa lui e aceea de acolo - și-ți arată, la vreo 50 de metri, un gard îmbrăcat în flori, păzit de o bancă. Toată casa a ridicat-o el, tot ce e în casă e făcut de el. Pentru că i-a plăcut și îi place să muncească. Numai că acum…
- De doi ani sunt la pensie. Toată viața am lucrat cu fiare, am fost mecanic șef. Acum stau acasă... ca un motan.
Te uiți la mâinile lui. Are degetele zdrelite, unghiile par să nu mai crească de atâta muncă. Te uiți și la barosul lăsat la picior. Te urmărește și el cu privirea.
-          Acum mă duc la cineva să-i dărâm temelia. Muncesc orice, nu mi-e rușine.
-          Își face altă casă?
Zâmbește trist. Nu, nu-și face.
Vă luați rămas bun, urându-vă toate cele bune și pornești mai departe, pe strada a IV-a. 
O casă veche de o sută de ani mai încolo, cu etajul din lemn și parterul din cărămidă. Te întrebi când îi va veni rândul să i se dărâme temelia, și dacă se va construi ceva în loc. Câteva  Dacii ruginite mor lângă un gard, o barcă veche în partea opusă, o alta, nouă, e cu fundu-n sus.  Și doi tineri așteaptă, în poartă, pe cineva, lângă un geamantan. 
Florile de piatră se înmulțesc în colb și tu zărești, la capătul străzii, troița.
-          Cu Dumnezeu înainte, îți spui pedalând, și ieși din muzeul străzii a IV-a. În urma ta, poveștile.

Va continua

joi, septembrie 11, 2014

Cum s-a făcut de-am ajuns la Sulina. În Rai


Partea a IV-a

-          Uite un pelican!
Toate capetele se îndreaptă spre stânga, toate aparatele îl imortalizează. 
Tânărul din
fruntea bărcii (pe care nu-l poți întreba ”Where are you from?” pentru că e cel mai ciufut străin pe care l-ai întâlnit – „Înțeleg romanește!” îl va expedia el pe cel care va încerca să-i explice, în engleză, cam pe unde suntem) are un super aparat foto. La dracu, tot timpul ți-ai spus să-ți iei și tu un aparat foto ca lumea.  Tu ai impresia că pelicanul acela e precum polițistul din tablă din intersecții. Parcă e pus acolo de mână omenească, să pară Delta populată.

            Plimbarea în Deltă nu e o problemă. Pensiunile au propriile bărci și organizează excursii la Letea, la vărsarea Dunării în mare, pe canale. De asemenea, de pe plajă până pe faleză poți să-ți alegi varianta de excursie și prețul cel mai bun, căci te împiedici de pancartele cu oferte. De la 30 de lei/persoană.
            Tu ești deja în barcă, de la 9,30 – mai târziu începe să bată vântul (care oricum bate) și nu mai puteți ajunge la gura de vărsare în mare. Familia din 4 membri, și ea cazată la pensiune, e cam nemulțumită. De fapt, doamna. Doamna s-a gândit ea că ar fi bine să plecam pe la 11, că doar n-o să plecăm fără să ne facem siesta! Programare, ce programare? Ea n-a înțeles că plecăm la 9,30 cum au înțeles toți. O mână forte intervine – proprietarul pensiunii. Dacă nu plecați la 9,30 cel târziu adios plimbare cu barca, nu mai puteți naviga din cauza vântului! Plecăm cu siesta nefăcută, așadar.
      Așadar, familia din 4 membri, tu și partenerul, ciufutul de străinez și angajatul pensiunii, un tânăr cu bun simț, tăcut ca peștele. Veste portocalii de salvare, alimentare cu benzină. Veți ajunge la o insulă fără nume, formată acum câțiva ani. Acolo veți vedea coloniile de cormorani și câțiva pelicani rătăciți printre ei. La gura de vărsare nu mai puteți ajunge pentru că deja vântul e puternic.


-          Și acum ne spuneți? zice capul familiei. De ce nu ne-ați spus înainte?
Tânărul, cum ziceai, mut ca peștele. Nu știi  dacă îți oferă în schimbul plimbării până
la gura de vărsare traversarea unui canal de o jumătate de metru, cât să intre barca și să-ți tragă stuful una peste ochi, să simți că ești în natură, însă de a fost la schimb te bucuri. Căci mare, orizont etc tot vezi - și apoi ai mers până la insula ad-hoc de ți s-a urât, înconjurată doar de apă. Dar să mergi prin stufăriș, asta chiar că nu ți se întâmplă. Prin adevărata Deltă. Partenerul tău a mai fost prin Deltă însă niciodată așa de „strâns”, pe un canal așa de îngust. Tu ești așa de fericit că nici nu-ți vine să te ferești de palmele stufului. Dar până la întoarcerea pe canal ai drumul până pe insulă. Cum stai la capătul Sulinei, vezi, din barcă, tot orașul, de-o parte și de alta Dunării, până să intri pe canalul principal, cel ce te va duce în larg, spre insulă. Navele părăsite, nava de croazieră, Turnul nou de apă, blocurile, bărcile, casele, bărcile trase la mal, câinii de pe marginea drumului, toate sunt văzute dintr-o altă perspectivă. Ca în oglindă. Și par altele.
            Până la insulă, o oprire în dreptul vechiului far, acum în paragină, drumul pe un canal mai larg, îmbrăcat în stuf din care se ițește câte un pet colorat, Dunărea largă survolată  de câțiva pelicani, câteva stoluri de cormorani, câțiva pescăruși. Suntem turiști buni: ne minunăm, fotografiem. Când tragem la mal, pe insulă, ne descălțăm și mergem câțiva metri prin apă. O, Robinson Crusoe să ne fi văzut! Ne risipim extaziați ca niște naufragiați inconștienți, însă ghidul nostru ne avertizează: dacă vrem să vedem colonia de cormorani să o luăm pe ocolite, că speriem păsările. Cu alte cuvinte, să le împresurăm. Atenție și la ciulinii aduși de apă, să nu ne înțepăm – da, ăștia negri și mari, ce par niste nave extraterestre cu colțuri. Au sâmburi comestibili și la un restaurant din București se face un fel de pastă din ei… Acolo e o navă care a eșuat acum câțiva ani, nu s-a ostenit nimeni s-o mai scoată… Acestea fiind zise ne lasă în plata Domnului, să explorăm insula cum și cât vrem. Selfiurile familiei vor face furori pe facebook, ești sigură. Tu nu-ți faci că strici peisajul. Mai bine ți-ai face, că oricum e stricat de peturile lăaste în urma celor ce au mai pus piciorul aici.
            Te apropii și tu cât poți de colonia neagră, privești păsările prin binocul militar cu care ai venit de-acasă și nu știi cine s-a apropiat primul de cormorani, doar vezi cum îți iau zborul, pâlcuri, pâlcuri. Na că ați rămas singuri pe insulă, voi, oamenii!
            Culegi scoici, fotografiezi… dai cu piciorul în peturi, de furie (regretul tău rămâne că nu le-ai adunat, dracului, să le duci la gunoi, în Sulina, dar probabil că s-ar fi umplut barca). Vă adunați cu toții.










 



            Vântul a stat dar poate că doar aici. Așa că vă întoarceți și preț de câțiva kilometri veți merge pe un canal din ce în ce mai îngust. Copii într-o barcă, copii pe mal, lângă o cocioabă în care n-ar dormi nici un homeless bucureștean. Stuf, sălcii. Un canal din ce în ce mai îngust pe care-l despică barca. Ghidul nostru, om al apei, strecoară barca prin stuful acesta cu multă dibăcie. Ai senzația că ești într-un tunel, în drumul spre Rai. Adică îți poți imagina că așa ar fi drumul tău spre Rai, în cazul în care acolo ai ajunge după. Uimirea e așa de mare că nimeni nu mai scoate o vorbă. Străinezul oricum nu scoate, familia a amuțit, cu doamna cu tot în frunte, tu și partenerul sunteți oricum mai muți din fire.

















         
            Când ieșiți din canalul strâmt în canalul principal, al Sulinei, tot muți rămâneți. Nu mai e nimic de spus. Fiecare dintre voi e întors spre sine, cu gândurile lui. Regretele, fericirile, Raiul lui. Ați fost într-o altă lume, un alt timp. Acum înțelegi de ce Delta e Raiul – pentru tihna pe care ți-o mai poate oferi, în ciuda tuturor timpurilor și a vremurilor. Și a oamenilor, mai ales.

Va continua.
Mâine, episodul V – Povestea străzii a IV-a