Poveștile Sulinei. Povestea străzii a IV-a

Episodul 5

Sulina e ca New Yorkul. Numere în loc de nume.

Strada I – faleza, strada a II-a, până la a VI-a, cele paralele cu strada I. Perpendicularele au nume de scriitori, de localități. Străzile Sulinei sunt, probabil, în afara primei, neschimbate de o sută de ani. Colbul îți intră în încălțări, gropile sunt capcane pentru capul în nori. Casele îmbătrânesc împreună cu oamenii, se cocoșează și rămân fără temelia pe care o distrug, uneori, tot cei ce le locuiesc. Ca să afli care stradă e mai pitorească îl poți întreba pe domnul Sandu, șoferul de maxi taxi. Îți va spune că strada a III-a. Ca să te convingi, o iei și pe a IV-a.

Cum intri pe strada a IV-a, care ar putea fi numită și uliță – și așa îți aduci aminte de colega ta de generală, care, în dorința ei de a se scutura de praful din tenisi,  a zis „Stau pe strada ulița Sondei”- te fură peisajul, cum se zice. Ești în plin sat. Un gard din stuf pe stânga, un cățel cu urechi mari în drum, o stivă de lemne în dreapta, lângă un gard, o gospodină care mută proviziile de lemne în curte. Steagul UE flutură țanțoș într-o curte, din spatele unui teren năpădit de buruieni orbitele goale și negre ale fostei Fabrici de pește par să te soarbă.

 O sacoșă atârnă de un gard iar la poarta unei clădiri în construcție e un lacăt ruginit. O căsuță albă, cu fațadă vernil, ștearsă de vremuri, cu acoperiș din stuf, își ascunde locatarii, cei câți vor mai fi iar biserica nouă tace.

Un gard bleu pune în valoare culorile florilor și mai încolo vei vedea un bătrânel, cu sapa, înlăturând buruienile. Florile de piatră par în largul lor aici, în solul în care nu a mai plouat de două luni iar smochinii își coc fructele prin curți.

Blocurile se hlizesc la tine de pe străzile paralele și tu întorci capul, căci tocmai ce ai zărit o barcă. Aici, bărcile sunt mai multe, pe stradă, ca mașinile.

O căruță sparge liniștea și după ce vă intersectați ajungi și tu la o  intersecție, unde, pe dreapta, o clădire încearcă să-și păstreze noblețea. Pe frontispiciul ei zărești câteva litere șterse și îți imaginezi că acolo a fost o școală. 

 

 - Da, e școala unde am învățat eu acum 45 de ani, are să-ți spună domnul Nicu.

Domnul Nicu și prietenul său au pe umeri doua baroase pe care le lasă în colb, la picior, cât vorbiți. Sunteți în plină intersecție însă nu vă deranjează nimeni și nu deranjați pe nimeni.

- E făcută de greci acum 100 de ani. Acum școala e mai încolo, 1-8. Și Liceul Jean Bart, zice domnul Nicu.

- Avem școli bune, cu profesori buni. De nota 10, au lăsat Bucureștiul și au venit la Sulina pentru că le-a plăcut aici. Știu asta de la directorul școlii, pentru că o vreme am stat cu el în aceeași casă, suntem un fel de rude, zice prietenul său.

Domnul Nicu confirmă. Afli apoi că a  fost canoist la Dinamo, pentru 10 ani. Acum are 55 de ani și lucrează cu ziua. ”Suntem buni de săpun.”

Copiii îi are aici, în oraș unul e zidar, altul lucrează ca și el, „face de toate”. E brunet, solid, barosul îl mânuiește ca pe un baston de jucărie. Când va trece o femeie pe lângă el i se va adresa în rusă. Va primi răspunsul tot în rusă.

-          I-am cerut o țigară, îi va traduce el partenerului tău. A zis ca n-are, zice el simplu

și trece la altceva.

Partenerul tău scoate pachetul de țigări din buzunar și-i oferă o țigară. Domnul Nicu ezită, apoi ia, motivându-și gestul.

-          Pot să iau, că acum ne cunoaștem.

O pune la ureche, pentru mai târziu, când o face o pauză de lucru.

Prietenul are trăsături mai fine și are în privire o nostalgie a vreunei vremi numai de el știute. Avea să-ți pună în palmă, ca pe un dar, secretul acelei nostalgii. Ca la spovedanie, știind că vei lua cu tine povara și povestea și te vei pierde în lume. Povestea lui, bineînțeles, o ții în inima ta, ca să nu uiți că lucrurile se fac la timpul lor.

El are doi copii – Loredana și Cosmin. Sunt în Italia și în Londra. Deși din Vaslui, inima l-a adus aici, lângă o brună din Sulina și aici a rămas. Casa lui e aceea de acolo - și-ți arată, la vreo 50 de metri, un gard îmbrăcat în flori, păzit de o bancă. Toată casa a ridicat-o el, tot ce e în casă e făcut de el. Pentru că i-a plăcut și îi place să muncească. Numai că acum…

- De doi ani sunt la pensie. Toată viața am lucrat cu fiare, am fost mecanic șef. Acum stau acasă... ca un motan.

Te uiți la mâinile lui. Are degetele zdrelite, unghiile par să nu mai crească de atâta muncă. Te uiți și la barosul lăsat la picior. Te urmărește și el cu privirea.

-          Acum mă duc la cineva să-i dărâm temelia. Muncesc orice, nu mi-e rușine.

-          Își face altă casă?

Zâmbește trist. Nu, nu-și face.

Vă luați rămas bun, urându-vă toate cele bune și pornești mai departe, pe strada a IV-a. 

O casă veche de o sută de ani mai încolo, cu etajul din lemn și parterul din cărămidă. Te întrebi când îi va veni rândul să i se dărâme temelia, și dacă se va construi ceva în loc. Câteva  Dacii ruginite mor lângă un gard, o barcă veche în partea opusă, o alta, nouă, e cu fundu-n sus.  Și doi tineri așteaptă, în poartă, pe cineva, lângă un geamantan. 

Florile de piatră se înmulțesc în colb și tu zărești, la capătul străzii, troița.

-          Cu Dumnezeu înainte, îți spui pedalând, și ieși din muzeul străzii a IV-a. În urma ta, poveștile.

Va continua