vineri, noiembrie 28, 2014

De ce nu vreau să mor înaintea facebook-ului

O fundă neagră in locul fotografiei de profil, un semn de întrebare al unui prieten. Răspunsul persoanei respective:
- Tata. Acum am aflat.
Urmează o listă scurtă de condoleanțe, căci și timpul de la aflarea veștii e scurt. Vor fi mesaje nenumărate de condoleanțe, mai mult de la prietenii virtuali decât de la rude sau cunoștințe, căci acestea sunt ocupate cu jelirea fără facebook.
Că de la aflarea veștii până la postare nu e  mult stă dovadă și antepostarea - în urmă cu 55 de minute un Mos Nicolae zâmbește, ca după 25 de minute să vină vestea cea tristă.
Că e o veste tristă nu încape îndoială, că doar nu suntem cinici. Dar că imediat ce ai aflat că ți-a murit tatăl tu pui anunțul pe facebook, ăsta mi se pare cinism. Mai mult decât atât, imaturitate sufletească. Sau goliciune sufletească. Trăim atât de mult pe facebook încât nu mai avem limite, nu știm unde să ne oprim. Morții se jelesc în tăcere și singurătatea sufletului și nu pe facebook. Părinții, mai ales.
De-asta nu vreau să mor înaintea facebook-ului. Nu vreau să fiu o știre senzațională, dată aproape în direct, de către copilul meu. Nu vreau să fiu păzită cu telefonul la cap, pe post de lumânare. Cu degetul pe send. Vreau să mor creștinește, dacă se poate. Dacă nu, mă încăpățânez să trăiesc până după dispariția facebook-ului. Ca să mor împăcată că n-am ajuns o fundă neagră în locul fotografiei, la profil, și să se spună:
- Mama. Acum o secundă și-a dat duhul. Încă e caldă. Vreți și o poză? 

marți, noiembrie 25, 2014

Despre fericire...

...așa se intitulează emisiunea despre copiii care luptă cu leucemia. Părinți și copii într-o luptă în care nu toți sunt învingători. Dar își trăiesc viața ca și cum ar fi. În urmă cu vreo două săptămâni am văzut-o, la În premieră cu Carmen Avram, la Antena 3. Am urmărit emisiunea cu un nod în gât, cu compasiune și rușine că sunt sănătoasă și nemulțumită, uneori.

https://www.facebook.com/video.php?v=889576337732678&set=vb.197213263635659&type=2&theater

Eu nu am văzut-o niciodată. Nu știu de e blondă sau brună dar îmi imaginez că are ochii tatălui ei. Plini de o candoare copilărească. Nu are trei ani, încă. Dar e deja în secția de oncologie de la Budimex. Am plâns când am aflat și poate vă întrebați cum poți să plângi pentru cineva pe care nu-l cunoști. Am plâns pentru că e nedrept. Pentru că un copil de trei ani ar trebui să fie în parc, să culeagă frunze și să râdă. Am plâns pentru că e nedrept ce i se întâmplă ei și familiei ei. Tatăl ei e unul dintre cei mai buni oameni pe care-i cunosc. Un om care iubește oamenii și care dăruiește bucurie oamenilor. Pe omul acesta eu nu l-am văzut niciodată înnegurat sau supărat, totdeauna râzând sau făcând haz de necaz. Nu i-am văzut vreodată o cută între sprâncene. Omul acesta, prin muzica lui, aduce mângâiere  oamenilor. Cântă și înseninează suflete. Știți, sunt oameni care-ți sunt dragi, pur și simplu, datorită firii lor darnice. El dăruiește muzică și bucurie; de fapt, nici nu-și dă seama de darul pe care ni-l face. El se bucură de muzică și ne-o pune în suflete.
Am plâns pentru că îmi dau seama că acum, pentru o perioadă, muzica lui a tăcut. Sunt sigură însă că-i cântă fetiței lui, la spital. Am înțeles că nici nu vorbește celorlalți despre durerea lui, nu le-o împărtășește. Poate pentru a nu-i copleși și pe ei. Vedeți câtă mărinimie?
Doresc din tot sufletul ca muzica lui să se audă curând. Să-și ia fetița de mână și să o aducă acasă, sănătoasă. Nici un copil nu ar trebui să treacă prin astfel de încercări, nici un părinte nu ar trebui să lupte pentru viața copilului lui. Secția de oncologie de la Budimex ar trebui să fie goală sau să nu-și aibă rostul, într-o lume rânduită bine. Aici poate că Dumnezeu ne-ar da niște răspunsuri.

joi, noiembrie 06, 2014

Pentru plăceri intime...

Cortegiul înainta încet, cu opriri la intersecții. O ploaie de banuți de 10 bani mă izbi în față la prima intersecție, palme mărunte, mesaj brutal de trezire din lumea materială. La o altă intersecție ridic privirea spre panoul publicitar din dreapta mea și văd cea mai sinistră reclamă din viața mea:
Un fund al unei tipe culcate pe spate, ținându-și membrele inferioare în poziția picior peste picior. Între cele două buci, o sticlă de vin îi acoperă cele două „goliciuni”, ca să le zic așa, iar vârful unui deget se sprijină de dopul sticlei. „Vinul cutare - Pentru plăceri intime”.
O ploaie de bani se risipește pe stradă, repede adunată de câțiva copii și în acest timp de zăbavă într-ale datinii babele stau cu privirea pironită pe marele panou pe care tronează fundul ascupat cu o sticlă...