Postări

Se afișează postări din 2015

Pe strada Salcâmilor, colț cu Toamnei, râde Amza Pellea

Imagine
De o iei pe strada Toamnei, dinspre Dacia, vei ajunge într-o piațetă unde se află un bust pe un soclu înalt, împrejmuit de o bordură din beton, cu becuri ascunse sub gratii din  fier. De te apropii vei citi un nume - cel al regizorului Alexandru Tatos. Într-o parte e semnătura sculptorului și data - Grigorie Minea, 2003. În spatele bustului zărești turla bisericii Silvestru, albă, și, pe drum, o țigancă bătrână, însoțită de un prichindel ce te privește curios. Cum logica te îndeamnă să te uiți în jur, căci ar cam trebui să fie și o casă cu o placă comemorativă cu același nume, o găsești imediat, chiar în colț. Pe clădirea ce pare fără identitate  vezi nu una, ci două plăci comemorative - una este a regizorului și o alta, a lui Amza Pellea.
Prea multe nu afli, ulterior. Decât că placa dedicată actorului a fost dezvelită în urmă cu două luni, de către Oana Pellea si Ion Caramitru. Povestea casei de pe strada Salcâmilor nr 12 nu o afli decât fragmentar - în 1950, 14 apartamente aparținân…

Eu n-am văzut Parisul...

...spunea, în metrou, o fetiță de 7 ani.
Eu n-am văzut Parisul până la 40 de ani, i-aș fi răspuns, dar nu era locul să intru eu în vorbă.
Fetița căreia i se împărtășea dezamăgirea tocmai ce se lăudase că fusese la Paris, la Disneyland. Și mai fusese și în Dubai și în Londra și....

- Cu ani în urmă, de-i întrebai pe copii unde au fost, la revenirea din vacanța mare, îți răspundeau toți: „La țară, la bunici”. Acum, de-i întrebi, toți se duc în străinătate, spunea, la o ședință cu părinții, dirijorul Corului de Copii Radio, domnul Voicu Popescu.

Viața s-a schimbat, am putea spune, nu? Granițele s-au deschis....Porțile bunicilor au rămas deschise, însă în van se uită bunicii peste gard.

De nu-i iau cu ei, în concedii, părinții fac tot posibilul să-și trimită odraslele în tabere în străinătate. În România „nu se mai merită” să faci concediul. Nervi pe drum lung, condiții proaste, servicii și mai proaste, bani mulți. Dar acesta e alt subicet. Subiectul meu de azi e despre merit. Meritul de …

Pupatul icoanelor și ploaia frunzelor

Mărturisesc, nu pot să pup icoanele și moaștele. Poate că rugile mele nu sunt ascultate dacă nu împlinesc și acest ritual, însă eu sper totuși ca Dumnezeu să-mi ierte această reținere. Mă gândesc că o mulțime de oameni și-au pus buzele pe sticla aceea și ceva mă oprește. Mă gândesc la bolile pe care le-aș putea lua dar cel mai mult și mai mult mă oprește sila. Mi se face silă când îi văd pe toți frecându-se de icoane și de moaște.
Ieri, de pildă, am fost la Curtea de Argeș. Lângă Mănăstirea Meșterului Manole se află biserica episcopală a Curții de Argeș și aici poți atinge racla cu moaștele Sfintei Filofteia.  Creștinii se închină de zor și pupă tot de zor - și sus, și jos - vreo patru-cinci icoane - cu Sfintii Petru și Pavel și cu alți sfinți - și apoi așteaptă ca cele trei-patru persoane să pupe moaștele. În fața mea, o femeie a scos un port chei din buzunar, pe ascuns, cumva, și l-a lipit de lacătul care străjuia racla, încercând să-și ascundă gestul, de unde deduc că nu era tocmai…

Despre uniforme cu floricele și alte perfidii

Zilele astea e mare scandal în învățământ. O directoare a dat afară din clasă o elevă de 11 ani, în invective. Ar fi întrebat-o, retoric, dacă e proastă, și a făcut-o nesimțită. Apoi a trimis-o acasă. Fata a trecut o șosea cu patru benzi și a traversat o cale ferată, apoi a  ajuns acasă, plângând. Mama a venit imediat la școală și a făcut mare scandal. Directoarea a fost demisă.

S-a făcut dreptate. Părinții, indignați, au spus că astfel de dascăli atentează la sănătatea psihică, fizică a copiilor lor și îi terorizează. Ministrul învățământului a primit mingea la fileu și a zis că astfel de profesori nu au ce căuta în învățământ. Psihologii au văzut și ei un bun prilej de a îndemna oamenii să-i consulte. Nu gratis, desigur. Profesorii au fost și ei indignați, o, dar vai, cum, așa ceva nu se poate, așa ceva face breasla de râs. Până și elevii, prin vocea reprezentantulului lor, Horia Oniță, președintele Consiliului Național al Elevilor, au ripostat. Horia Oniță, elev, a catalogat profes…

Povestea puiului de porumbel

L-a văzut în grădinița din fața blocului, un pumn de pasăre speriată, fugind dintr-o parte în alta, de parcă ar fi fost un ghemotoc de hârtie luat de vânt. I-au trebuit câteva secunde să-și dea seama că e vorba de un pui de porumbel sau de guguștiuc. A trecut gărdulețul grădiniței și l-a luat în mâini, încercând, în van, să-i spulbere spaima de a fi prins de ceva sau cineva mare, necunoscut și poate ostil. Puiul s-a zbătut, aripile au încercat să zboare însă au rămas în strânsoarea nici prea largă nici prea puternică. O mărgică neagră o privea.

Și-a zis că e prea mic ca să zboare și până va deveni hrana vreunie pisici era o chestiune de minute sau de ore. Așa l-a luat cu ea și l-a pus în balcon, într-o cutie de pantofi din care a evadat imediat. S-a retras în colțul cel mai puțin expus privirii, după picioarele unei mese pliante, strânse. Abia a doua zi a văzut că șchiopăta. Pe cap avea încă puf și penele de sub aripi abia creșteau. S-a dus în piață și a cumpărat de la farmacia veteri…

O viață în 5 minute

Stai cu gura căscată și imobilizată, căci ești la dentist. Nu poți scoate o vorbă, căci aștepți cinci minute să ți se întărească nu știu ce substanță care îmbracă pivotul, baza viitoarei măsele. În acest timp, doctorul stomatolog vorbește cu cineva despre cineva. Acel cineva despre care vorbesc este o femeie. Nu mai e om de atunci. Păcat, sărmana. O compătimesc. E o femeie bună, păcat.
Când îți reia lucrarea, în câteva cuvinte te pune la curent cu istoria femeii.
- Are doi băieți, unul e serios, cu serviciu, își vede de treabă. Celălalt a tot stat pe banii ei, și vara asta a zis că se duce să lucreze în străinătate. maică-sa s-a împrumutat pentru biletul de avion și bani de chirie, totul a fost bine, a sunat-o să-i spună că îi trimite bani ca să-și achite datoriile și după două zile a sunat-o iar să-i trimită bani că nu mai are. Are păcănelele în sânge, a pierdut toți banii la păcănele. Femeia a zis că nu-i mai dă nici un ban și el i-a închis telefonul în nas. De atunci nu mai știe ni…

Dă-ți tu palme ca să nu-ți dau eu

Pe trotuar, un domn la vreo 60 de ani, cu un copil de vreo doi ani în brațe. Nimic deosebit, dacă nu ai auzi ce spune domnul. Prima dată ai impresia că nu ai auzit bine însă el repetă, căci băiețelul nu face ce i se spune:
- Hai, dă-ți tu palme ca să nu-ți dea tataia!
Băiețelul dă din cap, a negare, cu mânuțele  strânse pumn.
Treci mai departe căci, nu-i așa, nu e problema ta, nu e copilul tău, nu te interesează cum își educă alții copiii. Îi „educă”?

De pe Mătăsari pe Popa Nan

Imagine
Pe doamna Georgescu am cunoscut-o acum 20 de ani. Avea vreo 60 de ani, părul alb prins într-o coadă de cal – puținul care-i mai rămăsese. Micuță și vioaie.Dinții îi lipseau prin unele locuri însă nu era un motiv să nu râdă. Venea în parc cu nepoata și strănepoata. Locuiau într-una din curțile cu case multe și mărunte din preajma zonei Pache Protopopescu. Cum veneam și eu tot cu căruciorul cu copilul, în părculețul de lângă Pro Tv, acolo unde e școala Jose Marti, vorbeau despre una, despre alta. Mai mult despre copii. Atunci mi-a zis ceva de niște case pe care nu le mai aveau, de o editură a familiei, însă mărturisesc că nu am reținut pe termen lung.
De întâlnit nu ne-am mai întâlnit până acum vreo doi ani, când am fost la a doua ediție a Festivalului Femei pe Mătăsari, organizată de Iulian Văcărean, a cărui limonadă dotează spitalul Marie Curie – bine, el face mult mai multe lucruri pentru copiii bolnavi de leucemie. Tarabele, chioșcurile erau de-a lungul și de-a latul strazii Mătăsari…

Pippi Şoseţica, spaima zmeilor

A fost odată ca niciodată o fetiţă care asculta poveştile citite de mama sa, căci deşi era de vremea şcolii, aşa o toropeală o prindea spre seară încât nimeni, cu nici un chip, nu reuşea să o determine să citească de una singură. Fetiţa asculta cuminte, ca orice fetiţă pregătită de culcare şi doar întreruperile-i dese lăsau să se înţeleagă că nu adormise încă: „Da’ ce-nseamnă „sfredeluş””? „Da’ „costor””? „Da’ „au dat iuruş prin sat””? „Da’ „cu toată lumea se nărăvesc””? Acuma mama, obosită după o zi de lucru, nu găsea întotdeauna sinonime pe măsura înţelegerii copilului ei, e drept că-i era greu să le găsească şi pentru ea, iar fetiţa îşi arăta nerăbdarea, încă înainte de a fi lămurită: „Şi? Şi mai departe?”, ceea ce nu era deloc în favoarea firului poveştii. Că „Spaima Zmeilor” a lui Ioan Slavici era un basm cu arhaisme greu de dezlegat mama pricepu până la urmă, dar se miră cum de şi altele puneau la grea încercare memoria ei de adult. „Procleta”, bahniţă” şi expresii precum „flecă…

Cum s-a făcut de sfinții nu au veceuri

Din pensia ei de 900 de lei mama a dat 130 de lei pentru a ajunge la mormântul lui Arsenie Boca. Ținea să vadă mormântul marelui sfânt, să-l cinstească și, cine știe, poate că voia să-l și roage ceva.
Mama nu merge la biserică, nu le prea are cu popii, adică. Adică ea ar merge, poate, dacă ar găsi în biserică liniște și nu babe care-ți fură perna de sub genunchi, dacă preotul ar avea har și nu ar urla la enoriași. Mama are o candelă aprinsă în casă și sunt sigură că are dialogurile ei cu Dumnezeu. Numai că nu-i plac intermediarii lui Dumnezeu.
La mormântul sfântului dorea însă să ajungă. Așa că autocarul cu excursioniști a plecat pe la ora 21 de pe lângă București și pe la 5,30 erau la mânăstirea Prislop, unde e înmormântat acesta. La ora 7,30 am înțeles, de la mama, că au putut intra, când s-au deschis porțile mânăstirii. Erau cozi de kilometri formate din automobile. Mii de oameni care veneau să vadă mormântul. Mii de oameni care așteptau ore întregi la coadă.

La întoarcere, prin te…

Strada Plantelor nr. 9, locul unde Eminescu a devenit nemuritor

Imagine
Am străbătut-o de la capătul opus, dinspre Popa Nan. Ajunsă la capătul dinspre Mântuleasa, numărul 2 mi s-a arătat sub forma unei cârciumi noi, fără nici o plăcuță memorială. Am cercetat cu privirea fiecare parte a zidului, a gardului, i-am dat roată, ajungând pe cealaltă stradă, însă clădirea ce lua forma rotundă a străzii nu avea nici un alt semn în afara numelui cârciumii. Mi-am zis, amărâtă, că timpul și oamenii sunt necruțători și netrebnici, mai ales. Nu am avut nici o îndoială că nu am ajuns unde trebuia. Eram sigură: strada Plantelor, numărul 2, locul unde a fost sanatoriul Caritatea și unde a murit Mihai Eminescu. Nu am avut nici o îndoială pentru că oamenii șterg trecutul cu buldozerul și râd.

M-am înșelat, însă: adresa nu era bună. Fotografia pe care o văzusem eu cu plăcuța în memoria lui Eminescu nu era la numărul 2 ci la 9. Așa că a doua zi am refăcut drumul. Am mers cu bicicleta pe o stradă ce părea că încă mai doarme, la ora 10, doar câteva mașini arătând că timpul nu s…