sâmbătă, decembrie 26, 2015

Pe strada Salcâmilor, colț cu Toamnei, râde Amza Pellea

De o iei pe strada Toamnei, dinspre Dacia, vei ajunge într-o piațetă unde se află un bust pe un soclu înalt, împrejmuit de o bordură din beton, cu becuri ascunse sub gratii din  fier. De te apropii vei citi un nume - cel al regizorului Alexandru Tatos. Într-o parte e semnătura sculptorului și data - Grigorie Minea, 2003. În spatele bustului zărești turla bisericii Silvestru, albă, și, pe drum, o țigancă bătrână, însoțită de un prichindel ce te privește curios. Cum logica te îndeamnă să te uiți în jur, căci ar cam trebui să fie și o casă cu o placă comemorativă cu același nume, o găsești imediat, chiar în colț. Pe clădirea ce pare fără identitate  vezi nu una, ci două plăci comemorative - una este a regizorului și o alta, a lui Amza Pellea.
Prea multe nu afli, ulterior. Decât că placa dedicată actorului a fost dezvelită în urmă cu două luni, de către Oana Pellea si Ion Caramitru. Povestea casei de pe strada Salcâmilor nr 12 nu o afli decât fragmentar - în 1950, 14 apartamente aparținând familiei Tatos au fost naționalizate. Din cuvintele lui Ion Caramitru reiese că a fost ambasada aici, apoi a locuit Radu Beligan, apoi  Amza Pellea, pentru ca imobilul să revină, în final lui Alexandru Tatos, proprietarul de drept. Nu înțelegi însă când i-a revenit, Tatos stingându-se din viață în ianuarie 1990, iar Amza Pellea, se știe, în 1977. Dintre filmele lui Tatos ai văzut doar Mere roșii și Duios Anastasia trecea, însă memoria nu-l mai păstrează decât pe Mircea Diaconu, tânăr, foarte tânăr.






Casa zici că a fost reabilitată ca un bloc comunist. Dacă au fost elemente arhitecturale ce o diferențiau de alte clădiri, ei, bine, acum nu mai sunt, fațada e uniformizată. Și te întrebi în ce măsură mai e ceva în interior care amintește trecerea nemuritorilor. Oricum ar fi, ți se pare foarte distantă și neprietenoasă fațada.

http://adevarul.ro/cultura/arte/oana-pellea-ion-caramitru-dezvelit-placa-memoria-amza-pellea-1_5632396ff5eaafab2c231d34/index.html

http://agenda.liternet.ro/articol/4058/Autori-diversi/Cinematograful-de-idei-al-lui-Alexandru-Tatos-70-de-ani-de-la-nastere.html

joi, octombrie 22, 2015

Eu n-am văzut Parisul...

...spunea, în metrou, o fetiță de 7 ani.
Eu n-am văzut Parisul până la 40 de ani, i-aș fi răspuns, dar nu era locul să intru eu în vorbă.
Fetița căreia i se împărtășea dezamăgirea tocmai ce se lăudase că fusese la Paris, la Disneyland. Și mai fusese și în Dubai și în Londra și....

- Cu ani în urmă, de-i întrebai pe copii unde au fost, la revenirea din vacanța mare, îți răspundeau toți: „La țară, la bunici”. Acum, de-i întrebi, toți se duc în străinătate, spunea, la o ședință cu părinții, dirijorul Corului de Copii Radio, domnul Voicu Popescu.

Viața s-a schimbat, am putea spune, nu? Granițele s-au deschis....Porțile bunicilor au rămas deschise, însă în van se uită bunicii peste gard.

De nu-i iau cu ei, în concedii, părinții fac tot posibilul să-și trimită odraslele în tabere în străinătate. În România „nu se mai merită” să faci concediul. Nervi pe drum lung, condiții proaste, servicii și mai proaste, bani mulți. Dar acesta e alt subicet. Subiectul meu de azi e despre merit. Meritul de a primi ceva. Pe când eram eu copil, de eram cuminte, luam premiu și o ajutam pe mama la treabă mergeam și eu în tabără la Homorod. Acum, chiar de nu ești cuminte, căci premiu se pare că ia toată lumea, chiar dacă nu-ți faci curat în camera ta, nu mai spun de ajutat pe altul, tot primești o excursie în străinătate. Că e cu părinții sau cu școala.

Azi, meriți sau nu meriți, vezi Parisul. La 7 ani sau la 10. Azi, meriți sau nu meriți, primești totul pe tavă. De la părinți.

Cel ce n-are părinți sau are doar unul se pare că nu primește nici ce merită, căci nu are de la cine. Așa  e lumea orânduită. După ce că nu ai părinți nu ai nici bani (de regulă). Așa încât cel ce n-are bani pune osul la treabă și învață, să ajungă om mare, cu ceva stare și să poată vedea și el Parisul. Știe prețul banilor și cântărește mult dacă să ia o pâine sau un caiet. Cel ce are bani și de pâine și de caiet nici nu mai ia caiet, căci la ce-i trebuie, oricum nu scrie în el!

Acum, din ce am scris eu mai sus, cu un pic de exagerare se poate construi un silogism:
- Ai părinți, vezi Parisul fără să meriți.
- Nu ai părinți, nu vezi Parisul nici dacă meriți.
De unde reiese:
- Mai bine să meriți și să n-ai părinți decât să ai părinți și să nu meriți.

Stați că m-am încurcat.






luni, octombrie 19, 2015

Pupatul icoanelor și ploaia frunzelor

Mărturisesc, nu pot să pup icoanele și moaștele. Poate că rugile mele nu sunt ascultate dacă nu împlinesc și acest ritual, însă eu sper totuși ca Dumnezeu să-mi ierte această reținere. Mă gândesc că o mulțime de oameni și-au pus buzele pe sticla aceea și ceva mă oprește. Mă gândesc la bolile pe care le-aș putea lua dar cel mai mult și mai mult mă oprește sila. Mi se face silă când îi văd pe toți frecându-se de icoane și de moaște.
Ieri, de pildă, am fost la Curtea de Argeș. Lângă Mănăstirea Meșterului Manole se află biserica episcopală a Curții de Argeș și aici poți atinge racla cu moaștele Sfintei Filofteia.  Creștinii se închină de zor și pupă tot de zor - și sus, și jos - vreo patru-cinci icoane - cu Sfintii Petru și Pavel și cu alți sfinți - și apoi așteaptă ca cele trei-patru persoane să pupe moaștele. În fața mea, o femeie a scos un port chei din buzunar, pe ascuns, cumva, și l-a lipit de lacătul care străjuia racla, încercând să-și ascundă gestul, de unde deduc că nu era tocmai ortodox ce făcea. S-a lungit aproape pe raclă și gestul era de-a dreptul obscen. În spatele meu, cineva a explicat persoanei care o însoțea:
- Trebuie să pui cheile de la mașină.
O explicație pe jumătate, dar din care deduci ideea - vei fi ocrotit dacă atingi cheile mașinii de racla sfintei.
La intrarea în curtea mânăstirii, un preot sfințea o a doua mașină bengoasă. Sub capota ridicată tămâia motorul, iar proprietarii, niște țigani, erau în culmea extazului. Am și glumit, o glumă cam cinică dar poate că nu prea departe de adevăr:
- Ce le mai trebuie carnet sau să știe să citească, le-a sfințit popa mașina, gata, e suficient.
Să nu uităm că ne aflam aproape de Pitești, locul unde carnetele se eliberau pe bani până și celor ce nu știau a se iscăli.
Să nu fiu înțeleasă greșit. Nu încerc să arunc umbre asupra minunilor sfinților sau asupra credinței. Doar că mi se pare că pupatul icoanei nu este un gest igienic. La fel de neigienic este să-ți exhibi iubirea de Dumnezeu prin pupături repetate ale icoanelor și prin lungiri peste raclele sfinților. Despre aceștia din urmă nici nu știu dacă, de fapt, îl iubesc pe Dumnezeu sau doar imploră minuni de la el.

O să spuneți că dacă nu-mi convine.... Nu spun că nu-mi convine, doar că mi se pare un gest nelalocul lui. Îi prefer pe cei ce stau liniștit în fața unei icoane sau a unei lumânări. Pe cei ce se uită pe pereți, admirând picturile. Pe cei ce privesc zidurile și mozaicul podelei. Pe cei ce caută semnul roșu de pe peretele exterior, unde ar fi zidită Ana lui Manole. Pe cel ce se încăpățânează să caute mormântul regelui Carol al II-lea, căci mai nimeni nu știe unde e.  Adică pe toți cei care caută credința în semnul crucii făcut discret, pe cei ce ating racla cu pioșenie și respect. Căci dincolo de geam e o legendă, dincolo de geam e un miracol în care ne place să credem cu toții. Adulți și copii. Și nu avem de ce să spurcăm noi racla lungindu-ne pe ea. Dacă mă frec de o icoană nu înseamnă că Dumnezeu mă va iubi mai mult sau mă va ocroti mai mult, pe mine și pe familia mea.

Eu cred că îl va iubi Dumnezeu mai mult pe copilul care a răspuns că pe locul unde a căzut Meșterul Manole a apărut un izvor și acum e o fântână. Pe cel care s-a așezat pe banca cioplită în lemn și a ascultat ploaia frunzelor. Pe cel ce s-a uitat la brazii de diferite soiuri și vârste, constatând cât de firavi suntem.

Eu nu știu dacă Dumnezeu mă iubește mai mult dacă am stat pe bancă, în curtea Mânăstirii Curtea de Argeș. Știu doar că eu îl iubesc un pic mai mult ca înainte de a-i păși pragul. Știu că îi iubește și pe cei ce își lasă saliva pe chipul lui, căci el ne iubește necondiționat. Nu știu dacă aceștia însă îl iubesc mai mult după ce ies din biserică.

Nu sunt o mare creștină și nici nu mă dau. Sunt un om care, din când în când, se așază pe o bancă, în curtea unei mănăstiri, încercând să-și găsească liniștea și astfel. Privind turla unei biserici, privind frunzele ce cad în curtea unei biserici. Ieri am stat pe bancă împreună cu soțul meu și cu prietenii mei. Și am fost fericită și împăcată cu mine și cu lumea.

Să-mi ierte fericirea pupătorii înfocați de icoane.



-

miercuri, octombrie 14, 2015

Despre uniforme cu floricele și alte perfidii

Zilele astea e mare scandal în învățământ. O directoare a dat afară din clasă o elevă de 11 ani, în invective. Ar fi întrebat-o, retoric, dacă e proastă, și a făcut-o nesimțită. Apoi a trimis-o acasă. Fata a trecut o șosea cu patru benzi și a traversat o cale ferată, apoi a  ajuns acasă, plângând. Mama a venit imediat la școală și a făcut mare scandal. Directoarea a fost demisă.

S-a făcut dreptate. Părinții, indignați, au spus că astfel de dascăli atentează la sănătatea psihică, fizică a copiilor lor și îi terorizează. Ministrul învățământului a primit mingea la fileu și a zis că astfel de profesori nu au ce căuta în învățământ. Psihologii au văzut și ei un bun prilej de a îndemna oamenii să-i consulte. Nu gratis, desigur. Profesorii au fost și ei indignați, o, dar vai, cum, așa ceva nu se poate, așa ceva face breasla de râs. Până și elevii, prin vocea reprezentantulului lor, Horia Oniță, președintele Consiliului Național al Elevilor, au ripostat. Horia Oniță, elev, a catalogat profesorii de genul directoarei - „lichele feudale care ar trebui să înfunde pușcăriile pentru abuz în funcție”. Bineînțeles, toată lumea a aplaudat.

Știți ceva? Mi se face greață de atâta prefăcătorie.
Fiecare trage spuza pe turta lui. Părinții, profesorii, elevii, ministerul. Societatea. Când, de fapt, toată lumea e vinovată pentru ce se întâmplă. Societatea, ministerul, părinții, elevii, profesorii. În ziua de azi, nu ai voie să dai afară de la ore un elev. De trimis acasă, nici vorbă! Așa e regulamentul. Poate să sară elevul în clasă pe bancă, să urle, să dea cu profesorul de pământ - cum s-a mai și întâmplat. Nu ai voie să-l dai afară și gata. Elevul însă poate să facă mai orice - să nu salute, să fie obraznic, să stea pe telefon, să vorbească, să jignească, să și tragă o palmă unui profesor. Iar dacă acel copil e nesimțit apoi nu ai voie să-l faci nesimțit. Numai mama lui are voie, căci ea l-a crescut și ea l-a născut - după cum reiese și din dialogul mamei acestei fete cu directoarea - vezi articolul din Adevărul. Nimeni nu intervine când un părinte își face copilul prost, tâmpit, când îl bate. Eu te-am făcut, eu te omor, cam asta e conduita. Am văzut atâția oameni care își tratează copilul ca pe un gunoi, îl jignesc, însă în public iau atitudine de parcă ar fi cei mai buni părinți încât mi-e silă de prefăcătoria lor. Am văzut părinți intrând în clasă și luând la bătaie un elev, pe motiv că i-au bătut copilul. Elevi bătându-se între ei și chemând rudele în ajutor iar profesorii nu-i puteau exmatricula pentru că nu le permitea regulamentul. Am auzit de dirigintă care le duce elevilor băutură, la chefuri - e cea mai cool profesoară. O astfel de profesoară va fi oare vreodată reclamată că a dat afară vreun elev? Never. Am văzut elevi, pe holul liceului, aproape lipind la perete profesorii, în goana lor. Dar am auzit și o directoare care spunea - ”În liceul nostru nu se fumează”, deși eu trecusem printre elevii cu țigări în gură, în curtea liceului. Am  văzut-o pe fiica mea cu buza umflată pentru că învățătoarea i-a tras o palmă peste gură, pentru că vorbea întruna, și inelul ei mare i-a umflat buza. Nu, nu am zis nici bine i-ați făcut dar nici nu am făcut reclamație. I-am pus ei în vedere să nu se mai întâmple. Pe un ton destul de furios si de amenintator, e drept.  Nu s-a mai intamplat. O sa spuneți că astfel de învățătoare nu avea ce să caute în învățământ. Atunci aș zice - mulți părinți nu au ce să caute în profesia de părinte, dacă e pe așa. Căci rar am auzit vreun părinte care să spună că nu-și „atinge” copilul. Sau dacă e al meu pot să-l bat? Eu pe-al meu nu l-am batut, deci cu atat mai mult nu am fost de acord cu comportamentul ei. Dar nici nu am impuscat-o si nici nu am chemat presa. Iar invatatoarea aceea, ca sa stiti,  nu i-a ingradit copilului meu imaginatia. Nu i-a ingradit-o. A vazut ca e creativa si a a lasat-o sa viseze si sa-si dezvolte creativitatea. Vedeti? Nimeni nu e alb sau negru.

Să fii institutor da, e o profesie solicitantă. Mai ales în ziua de azi. Și astăzi puțini chemați mai sunt. Sunt profesori care jignesc și dau afară elevii din clasă. Dar sunt și profesori care iau sub aripa lor elevi și fac din ei oameni. Își fac profesia cu dăruire și dragoste. Că sunt din ce în ce mai puțini oare a cui e vina? Poți face o mulțime de regulamente, dacă societatea nu-și respectă dascălii atunci nu poți avea pretenția ca aceștia să-și respecte elevii. Tu, ca părinte, ai pretenția ca dascălul să-ți respecte copilul, însă tu și copilul tău vă purtați cu el de parcă ar fi la dispoziția voastră.
Văd că nu a sărit nimeni în sus că un elev a catalogat profesorii „lichele feudale”.  Dar un profesor nu poate să spună unui elev că e nesimțit. De fapt, asta este. Trăim într-o țară în care avem toate drepturile posibile. Pe care le înțelegem total anapoda, pentru că am construit o țară anapoda. Sărim toți de fund în sus, oripilați, căci, vai, trăim într-o țară democratică iar un profesor nu are voie să jignească un elev nici cu respirația, însă elevul îl poate face lichea și, eventual, să-i tragă o flegmă peste ochi. Iar părintele poate și el să intre în clasă oricând, chiar și în timpul orei, să-l tragă la răspundere pe profesor pentru că i-a dat odraslei lui un 4. Același părinte îl va reclama pe profesor dacă îl va lua de perciuni pe al lui copil însă el îl poate învineți acasă. Avem toate drepturile dar nu avem nici o obligație. Să se înțeleagă bine. Nu sunt de acord cu jignirile și pedepsele. Dar să nu fie de nici o parte. Nici a dascălilor, nici a părinților, nici a elevilor.


Horia Oniţă, preşedintele Consiliului Naţional al Elevilor, a scris pe Facebook următorul mesaj: „Peste o zecime din directorii de şcoli din România scriu regulamente penibile care încalcă cel puţin 5 legi, se cred Dumnezei, nu fac nimic relevant la adresa calităţii educaţiei, zero cunoştinţe de management, nişte lichele feudale care ar trebui să înfunde puşcăriile pentru abuz în funcţie“.

Citeste mai mult: adev.ro/nw6o35
Horia Oniţă, preşedintele Consiliului Naţional al Elevilor, a scris pe Facebook următorul mesaj: „Peste o zecime din directorii de şcoli din România scriu regulamente penibile care încalcă cel puţin 5 legi, se cred Dumnezei, nu fac nimic relevant la adresa calităţii educaţiei, zero cunoştinţe de management, nişte lichele feudale care ar trebui să înfunde puşcăriile pentru abuz în funcţie“.

Citeste mai mult: adev.ro/nw6o35
Horia Oniţă, preşedintele Consiliului Naţional al Elevilor, a scris pe Facebook următorul mesaj: „Peste o zecime din directorii de şcoli din România scriu regulamente penibile care încalcă cel puţin 5 legi, se cred Dumnezei, nu fac nimic relevant la adresa calităţii educaţiei, zero cunoştinţe de management, nişte lichele feudale care ar trebui să înfunde puşcăriile pentru abuz în funcţie“.

Citeste mai mult: adev.ro/nw6o35
Horia Oniţă, preşedintele Consiliului Naţional al Elevilor, a scris pe Facebook următorul mesaj: „Peste o zecime din directorii de şcoli din România scriu regulamente penibile care încalcă cel puţin 5 legi, se cred Dumnezei, nu fac nimic relevant la adresa calităţii educaţiei, zero cunoştinţe de management, nişte lichele feudale care ar trebui să înfunde puşcăriile pentru abuz în funcţie“.

Citeste mai mult: adev.ro/nw6o35
Horia Oniţă, preşedintele Consiliului Naţional al Elevilor, a scris pe Facebook următorul mesaj: „Peste o zecime din directorii de şcoli din România scriu regulamente penibile care încalcă cel puţin 5 legi, se cred Dumnezei, nu fac nimic relevant la adresa calităţii educaţiei, zero cunoştinţe de management, nişte lichele feudale care ar trebui să înfunde puşcăriile pentru abuz în funcţie“.

Citeste mai mult: adev.ro/nw6o35
Horia Oniţă, preşedintele Consiliului Naţional al Elevilor, a scris pe Facebook următorul mesaj: „Peste o zecime din directorii de şcoli din România scriu regulamente penibile care încalcă cel puţin 5 legi, se cred Dumnezei, nu fac nimic relevant la adresa calităţii educaţiei, zero cunoştinţe de management, nişte lichele feudale care ar trebui să înfunde puşcăriile pentru abuz în funcţie“.

Citeste mai mult: adev.ro/nw6o35
Horia Oniţă, preşedintele Consiliului Naţional al Elevilor, a scris pe Facebook următorul mesaj: „Peste o zecime din directorii de şcoli din România scriu regulamente penibile care încalcă cel puţin 5 legi, se cred Dumnezei, nu fac nimic relevant la adresa calităţii educaţiei, zero cunoştinţe de management, nişte lichele feudale care ar trebui să înfunde puşcăriile pentru abuz în funcţie“.

Citeste mai mult: adev.ro/nw6o35v
Horia Oniţă, preşedintele Consiliului Naţional al Elevilor, a scris pe Facebook următorul mesaj: „Peste o zecime din directorii de şcoli din România scriu regulamente penibile care încalcă cel puţin 5 legi, se cred Dumnezei, nu fac nimic relevant la adresa calităţii educaţiei, zero cunoştinţe de management, nişte lichele feudale care ar trebui să înfunde puşcăriile pentru abuz în funcţie“.

Citeste mai mult: adev.ro/nw6o35

joi, septembrie 10, 2015

Povestea puiului de porumbel

L-a văzut în grădinița din fața blocului, un pumn de pasăre speriată, fugind dintr-o parte în alta, de parcă ar fi fost un ghemotoc de hârtie luat de vânt. I-au trebuit câteva secunde să-și dea seama că e vorba de un pui de porumbel sau de guguștiuc. A trecut gărdulețul grădiniței și l-a luat în mâini, încercând, în van, să-i spulbere spaima de a fi prins de ceva sau cineva mare, necunoscut și poate ostil. Puiul s-a zbătut, aripile au încercat să zboare însă au rămas în strânsoarea nici prea largă nici prea puternică. O mărgică neagră o privea.

Și-a zis că e prea mic ca să zboare și până va deveni hrana vreunie pisici era o chestiune de minute sau de ore. Așa l-a luat cu ea și l-a pus în balcon, într-o cutie de pantofi din care a evadat imediat. S-a retras în colțul cel mai puțin expus privirii, după picioarele unei mese pliante, strânse. Abia a doua zi a văzut că șchiopăta. Pe cap avea încă puf și penele de sub aripi abia creșteau. S-a dus în piață și a cumpărat de la farmacia veterinară mâncare pentru porumbei - mei amestecat cu alte seminte, orz sau ovăz, din ce a recunoscut - i-a deschis ciocul și i-a strecurat câteva semințe. Puiul nu a recunoscut gustul mâncării aduse de mama sa și s-a zbătut. A repetat gestul și apoi l-a băgat cu ciocul într-un vas mic cu apă. Ciocul s-a deschis fără să vrea și apa a ajuns pe gâtul micii păsări dar apoi nu a reușit să o facă să mai bea.

Știa că undeva o familie de porumbei își plânge puiul pierdut - căzut dintr-un cuib sau rănit în timp ce-și încerca primele zboruri. Așa cum multe familii își plâng copiii dispăruți, fugiți sau nemaiprivind înapoi. La rândul lui, puiul plângea și el - un piuit slab, ca o tânguire.

A doua zi nu s-a mai speriat așa de  tare de ea. Când a auzit gânguritul porumbeilor, opriți pe undeva, pe vreun pervaz în apropiere, puiul a început să plângă. Un piuit repetat, din ce în ce mai tare, o chemare. Apoi a tăcut, căci și gânguritul porumbeilor tăcuse. S-a întors în colțul lui, șchiopătând. I-a dat din nou să mănânce, câteva semințe strecurate prin ciocul deschis și cele două mărgeluțe negre se uitau la ea, la fel de neîncrezătoare.

A treia zi auzi puiul piuind, repetat, egal, și la fel de repetat, egal, auzi ceva ca o lovitură în gresia balconului. Puiul mânca singur. Învățase repede. Puful se mai dusese de pe cap și se transforma într-un porumbel tânăr. Din când în când își scutura aripile, ca și cum le-ar fi pregătit pentru zbor.

Geamul a rămas mereu deschis, deși știa că nu are cum să zboare și nici nu au cum să-l ajute alți porumbei, de îl găsesc. Știe însă că într-o zi nu-l va mai găsi pe balcon și se va întreba - a putut să zboare, nu și-a frânt aripile, e bine? E în siguranță? Știe să se ferească de dușmani?

Se va întreba multă vreme și în fiecare porumbel pe care-l va vedea prin preajmă va încerca să regăsească cele două mărgeluțe negre, spre recunoaștere. I se va părea de fiecare dată că l-a regăsit dar nu va avea niciodată certitudinea că e el.

Tot așa, multe familii se vor întreba dacă ai lor copii plecați în lume au zborul drept și nu-și frâng aripile. Se vor întreba mereu dacă hrana și apa (la propriu si la figurat ) cu care i-au crescut le sunt suficiente și dacă au o viață frumoasă.

În unele cazuri, puii de porumbei se întorc. Stau câteva secunde pe pervazul ferestrei, gânguresc, asigurându-te că e totul în ordine și apoi își văd de zbor.

În alte cazuri însă, puii de porumbei nu găsesc în inima lor nimic care să-i determine să privească spre cuibul de unde au plecat. Își văd de zborul lor și porumbeii părinți îmbătrânesc albiți și triști, uitați.




marți, septembrie 08, 2015

O viață în 5 minute

Stai cu gura căscată și imobilizată, căci ești la dentist. Nu poți scoate o vorbă, căci aștepți cinci minute să ți se întărească nu știu ce substanță care îmbracă pivotul, baza viitoarei măsele. În acest timp, doctorul stomatolog vorbește cu cineva despre cineva. Acel cineva despre care vorbesc este o femeie. Nu mai e om de atunci. Păcat, sărmana. O compătimesc. E o femeie bună, păcat.
Când îți reia lucrarea, în câteva cuvinte te pune la curent cu istoria femeii.
- Are doi băieți, unul e serios, cu serviciu, își vede de treabă. Celălalt a tot stat pe banii ei, și vara asta a zis că se duce să lucreze în străinătate. maică-sa s-a împrumutat pentru biletul de avion și bani de chirie, totul a fost bine, a sunat-o să-i spună că îi trimite bani ca să-și achite datoriile și după două zile a sunat-o iar să-i trimită bani că nu mai are. Are păcănelele în sânge, a pierdut toți banii la păcănele. Femeia a zis că nu-i mai dă nici un ban și el i-a închis telefonul în nas. De atunci nu mai știe nimic de el.
Doamna doctor oftează și încheie:
- Fel de fel de povești...

Dă-ți tu palme ca să nu-ți dau eu

Pe trotuar, un domn la vreo 60 de ani, cu un copil de vreo doi ani în brațe. Nimic deosebit, dacă nu ai auzi ce spune domnul. Prima dată ai impresia că nu ai auzit bine însă el repetă, căci băiețelul nu face ce i se spune:
- Hai, dă-ți tu palme ca să nu-ți dea tataia!
Băiețelul dă din cap, a negare, cu mânuțele  strânse pumn.
Treci mai departe căci, nu-i așa, nu e problema ta, nu e copilul tău, nu te interesează cum își educă alții copiii. Îi „educă”?

miercuri, septembrie 02, 2015

De pe Mătăsari pe Popa Nan



Pe doamna Georgescu am cunoscut-o acum 20 de ani. Avea vreo 60 de ani, părul alb prins într-o coadă de cal – puținul care-i mai rămăsese. Micuță și vioaie.  Dinții îi lipseau prin unele locuri însă nu era un motiv să nu râdă. Venea în parc cu nepoata și strănepoata. Locuiau într-una din curțile cu case multe și mărunte din preajma zonei Pache Protopopescu. Cum veneam și eu tot cu căruciorul cu copilul, în părculețul de lângă Pro Tv, acolo unde e școala Jose Marti, vorbeau despre una, despre alta. Mai mult despre copii. Atunci mi-a zis ceva de niște case pe care nu le mai aveau, de o editură a familiei, însă mărturisesc că nu am reținut pe termen lung.

Mătăsari nr 23, septembrie 2015
De întâlnit nu ne-am mai întâlnit până acum vreo doi ani, când am fost la a doua ediție a Festivalului Femei pe Mătăsari, organizată de Iulian Văcărean, a cărui limonadă dotează spitalul Marie Curie – bine, el face mult mai multe lucruri pentru copiii bolnavi de leucemie. Tarabele, chioșcurile erau de-a lungul și de-a latul strazii Mătăsari, iar măsuța mea cu cărțile Cununilor de stele era și ea pe undeva, pe la mijlocul străzii. Am recunoscut-o imediat când a venit la standul meu  – era neschimbată, doar puțin mai slabă și un pic mai intrată la apă - și am abordat-o. A fost mirată să o recunosc după atâta vreme. Mi-a zis că stau chiar în dreptul casei familiei ei pe care au reușit să o recupereze și după lungi procese au reușit să-l dea afară și pe proprietar. Vor vedea acum ce vor face cu casa, poate vor reuși să o vândă.

Am ridicat privirea și am văzut ce scria pe fațada casei de la numărul 23 unde mă aflam: Editura Cugetarea. Așadar, aceasta era editura familiei.

Am căutat informații despre editură. Înființată de Petre C Georgescu Delafras, în 1920, om cu șapte clase dar cu ambiție, editura a ajuns una dintre cele mai mari edituri din România. Orfan de mamă la 4 ani și de tată la 14, a lucrat ca ucenic tipograf și a făcut editura din nimic. Timp de 16 ani editura a fost în propria casă, de pe strada Mătăsari, și succesul editurii au fost tipărirea cărților lui Jules Verne în tiraje foarte mari și la prețuri foarte mici și investirea imediată a capitalului:
„Dacă totuși am avut beneficii importante, care sporeau an cu an, explicația stă în acest fapt: cheltuielile de regie au fost aproape inexistente, iar beneficiile, toate, au fost capitalizate imediat, nereținând pentru mine nicio centimă. Repet acest fapt de-o importanță capitală, care lămurește aproape totul: ani de zile în șir n-am reținut pentru mine, din veniturile editurii, nicio centimă. Tot ce încasam, dar absolut totul, investeam numaidecât în alte tipărituri. A fost un adevărat record de sporire a capitalului, fără de care, însă, editura mea n-ar fi atins dezvoltarea la care a ajuns.” (din cartea Cum am cucerit viața, autobiografie, reeditată în 2014 de Curtea veche)

Emile Zola, Victor Hugo, Lamartine, Dostoievski, Maxim Gorki, George Sand, Pierre Loti, dar și contemporanii epocii au văzut lumina tiparului la editura Cugetarea: Anatole France, Thomas Mann, Claude Farrere, Wassermann, St. Zweig, Emil Ludwig. Însă scopurile principale ale editurii au  fost publicarea autorilor români (Cezar Petrescu, Gala Galaction, Gib Mihăescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Victor Ion Popa, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu) și tipărirea manualelor școlare (autori - prof. Petre Ghiaţă, I. Rotaru, I.P.S.S. Irineu, Constantin Giurescu, I. Nisipeanu)

Despre editor cel mai bine vorbește Adrian Cioroianu, în prefața cărții reeditate


La Cugetarea s-a tipărit, în 1940, în ediție de lux, Enciclopedia României, rebotezată de elevi și studenți Enciclopedia Cugetarea- Delafras.

În 1936, atelierele tipografice au fost mutate în strada Popa Nan, la numărul 21. Adresa mi-a apărut, pentru prima dată, pe un site de imobiliare. Un anunț spunea că pe locul fostelor ateliere tipografice ale editurii Cugetarea se înalță acum un bloc nou – de fapt se consolidează clădirea veche și se extinde. Când am ajuns pe strada Popa Nan, în căutarea unui loc ce nu mai reține nici măcar o cărămidă din fosta casă – la numărul 49, unde a locuit cu chirie familie poetei Magda Isanos – am văzut și așa-zisul șantier: zidurile fuseseră curățate de tencuiala la parter, o schelă mobilă dormea pe fața laterală a clădirii, ceva nou și alb părea să fi lungit clădirea. Azi, când am făcut fotografiile, doi muncitori cu veste portocalii și cu cască intrau în clădire, unul dintre ei ducând o găleată cu nisip.

Nu știu povestea casei, cine, cum a recuperat, vândut. Nu știu nici dacă doamna Gerogescu pe care am întâlnit-o eu este fiica editorului Georgesscu. Dacă acesta avea 55 de ani  în 1939, când a scris cartea Cum am cucerit viața (a murit în 1963, desproprietărit) iar doamna Georgescu pe care am cunoscut-o eu are acum cam 80, atunci e posibil să fie. Poate o voi reîntâlni și atunci mă voi lămuri. 


Mătăsari 23, septembrie 2015


Mătăsari 23, septembrie 2015


Popa Nan 21, fostele ateliere tipografice ale editurii Cugetarea, septembrie 2015


Popa Nan 21, septebrie 2015

Mătăsari 23, iulie 2013, Festivalul urban Femei pe Mătăsari

2013

2013

Succesul editurii Cugetarea a constat în prețurile mici. Și Cununi de stele au prețuri mici însă....

2013

2013

Mătăsari 23, iulie 2013. Să fim înțelepți și să nu distrugem trecutul.

marți, septembrie 01, 2015

Pippi Şoseţica, spaima zmeilor


A fost odată ca niciodată o fetiţă care asculta poveştile citite de mama sa, căci deşi era de vremea şcolii, aşa o toropeală o prindea spre seară încât nimeni, cu nici un chip, nu reuşea să o determine să citească de una singură. Fetiţa asculta cuminte, ca orice fetiţă pregătită de culcare şi doar întreruperile-i dese lăsau să se înţeleagă că nu adormise încă: „Da’ ce-nseamnă „sfredeluş””? „Da’ „costor””? „Da’ „au dat iuruş prin sat””? „Da’ „cu toată lumea se nărăvesc””? Acuma mama, obosită după o zi de lucru, nu găsea întotdeauna sinonime pe măsura înţelegerii copilului ei, e drept că-i era greu să le găsească şi pentru ea, iar fetiţa îşi arăta nerăbdarea, încă înainte de a fi lămurită: „Şi? Şi mai departe?”, ceea ce nu era deloc în favoarea firului poveştii. Că „Spaima Zmeilor” a lui Ioan Slavici era un basm cu arhaisme greu de dezlegat mama pricepu până la urmă, dar se miră cum de şi altele puneau la grea încercare memoria ei de adult. „Procleta”, bahniţă” şi expresii precum „flecăriţi la glume şi la câte nagode toate” din „Înşir-te mărgărite” ale lui Petre Ispirescu o făcură să stea „niţel la chibzuri”, vorba ceea. Au nu cumva erau greoaie vorbele? „Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea în sfârşit în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de lungă, nu-şi mai strângea picioarele”, citi ea din „Fata babei şi fata moşneagului”, dar nici Creangă nu păru să trezească fiicei sale o altă curiozitate decât cea imediată, a sensului cuvintelor necunoscute.
Iar dacă în tot talmeş-balmeşul arhaismelor din „Soacra cu trei nurori” - „pojijia”, „migăia”, „strujit” -  se găsi şi ceva bun, apoi acesta fu diminuarea violenţei actelor de răzbunare puse la cale de nurori: „luară pe babă de păr, ş-o izbiră de toţi păreţii, până i-l dogiră... ş-o frământă cu picioarele ş-o ghigoseşte”.

Femeie deşteaptă, mama însă nu făcu nici o legătură între coşmarurile fetei ei şi lectura de dinainte de culcare, şi abia când aceasta se zvârcoli prin somn strigând că nu vrea să i se taie o bucată de carne de pe picior avu aşa o bănuială, cum că fata ei se identifica în vis cu Prâslea cel Voinic. Cum şi iezii fuseseră mâncaţi de lup, Albă ca Zăpada, pe punctul de a fi disecată de cuţitul vânătorului iar burta lupului din Scufiţa Roşie, tăiată cu o foarfecă, mamei nu-i mai nu fu greu să ghicească subiectul viselor de noapte.

Acu ce să facă şi ce să facă? Dăduse ea greş cu basmele, înţelegând într-un sfârşit că arhaismele şi expresiile greoaie nu fac casă bună deloc cu mintea zburdalnică a copiilor secolului XXI dar cum să-şi ademenească odrasla spre lectură, ce prăjitură literară să-i treacă pe sub nas ca să-i trezească simţurile...? Grea sarcină, mai ales că nici propria mamă, nici prietenele, nici învăţătoarea nu-i dădură nici o altă variantă. Toate recomandară basmele, autohtone sau importate, căci acestea le legănaseră lor copilăria, şi zău dacă nu aveau amintiri frumoase de pe vremea aceea. E adevărat că şi copiii erau mai docili şi parcă nu aşa de emancipaţi ca acum, iar mama  nu insistă asupra sensului cuvântului „emancipat”. Era sătulă de sinonime.

Soluţia veni chiar de acolo de unde se aştepta mai puţin, adică din partea fetiţei sale. Într-o zi, absolut întâmplător, fără nici un alt îndemn exterior, acesteia i se opri privirea, în librărie, asupra unui titlu care suna puţin comic: „Pippi Şoseţica”. O amuză desenul de pe coperta primă dar şi explicaţia de pe cea ultimă, şi dori pe loc să se identifice cu Pippi, pentru că aceasta „nu a fost niciodată la şcoală, locuieşte singură-singurică, împreună cu un cal şi cu o maimuţică şi nu face decât ceea ce-i place”. Pippi, cea cu părul ca morcovul, cu o şosetă maro şi una neagră şi care-i face semn cu mâna tatălui ei, din Rai, spunându-i că-şi poate purta singură de grijă. Pippi Şoseţica, fetiţa care se ia la bătaie, e vizitată de hoţi şi se trimite singură la culcare, mai întâi pe un ton prietenos şi dacă nu ascultă, pe unul serios. Mai târziu, Pippi Şoseţica a lui Astrid Lindgren va pleca, în altă carte, spre Insula Canibalilor, apoi „Matilda”, „Vrăjitoarele”, „Uriaşul cel Prietenos”, „Charlie şi fabrica de ciocolată” ale lui Roald Dahl vor fi citite, pagină cu pagină, de către fetiţa care, într-un exces de sinceritate atât de caracteristic copiilor va exclama, după ce prima ei carte citită de una singură va fi pusă pe noptieră (un gest pe care-l va face de acum înainte de multe ori): „Uite că n-am vrut să învăţ să citesc dar până la urmă am învăţat!”.

Şi-am încălecat pe-o şa?  

luni, august 31, 2015

Cum s-a făcut de sfinții nu au veceuri

Din pensia ei de 900 de lei mama a dat 130 de lei pentru a ajunge la mormântul lui Arsenie Boca. Ținea să vadă mormântul marelui sfânt, să-l cinstească și, cine știe, poate că voia să-l și roage ceva.
Mama nu merge la biserică, nu le prea are cu popii, adică. Adică ea ar merge, poate, dacă ar găsi în biserică liniște și nu babe care-ți fură perna de sub genunchi, dacă preotul ar avea har și nu ar urla la enoriași. Mama are o candelă aprinsă în casă și sunt sigură că are dialogurile ei cu Dumnezeu. Numai că nu-i plac intermediarii lui Dumnezeu.
La mormântul sfântului dorea însă să ajungă. Așa că autocarul cu excursioniști a plecat pe la ora 21 de pe lângă București și pe la 5,30 erau la mânăstirea Prislop, unde e înmormântat acesta. La ora 7,30 am înțeles, de la mama, că au putut intra, când s-au deschis porțile mânăstirii. Erau cozi de kilometri formate din automobile. Mii de oameni care veneau să vadă mormântul. Mii de oameni care așteptau ore întregi la coadă.

La întoarcere, prin telefon, glasul mamei era plin de revoltă și ridicat. Ea care  nu se enervează decât rar, dar asta neînsemnând resemnare.
- N-am crezut că e așa o batjocură. Un singur veceu pentru toate miile alea de oameni! Oameni în vârstă care se duceau care încotro pe deal, pe după copaci. Cum, măi, să nu faci niște veceuri? Îmi pare tare rău, dar am fost tare dezamăgită. Sute de mii de oameni care vin din respect pentru biserică însă biserica nu-i respectă. Ce face biserica cu toți acei bani pe care-i strânge? Că fiecare lasă 5-10 lei acolo, în cutia lângă care era o femeie, te păzea ca nu care cumva să treci fără să lași ceva... Și apoi? Nici nu apuci să te reculegi un pic, pupi crucea și altul la rând, pe bandă! Ăsta nu e pelerinaj, asta e afacere! Și-mi pare rău, eu nu cred că sfântul ar fi de acord cu așa ceva. Nu cred că asta vrea sfântul, să fie o afacere trecerea pe la mormântul lui!

Pe mama greu o scoți din răbdarea ei ardelenească. A trecut prin atât de multe în viața ei de 72 de ani încât știu că nu s-a revoltat  pentru că nu a avut hârtie igienică sau un veceu. Ci pentru că în numele credinței niște indivizi își bat joc de toți cei ce vin la mormântul părintelui Arsenie Boca. Și are dreptate: dacă îi respecți pe cei ce-ți trec pragul, faci, din milioanele de lei care îți sunt dăruite, niște veceuri. Oferi un pahar cu apă - că înțeleg că nici nu ai de unde să cumperi o sticlă cu apă.
- Hai că noi am avut întâietate, că eram grup organizat. Dar oamenii ăia de pe marginea șoselei, de la kilometri, care veneau pe jos, poate și cu cărucioare cu oameni bolnavi, că speră în minuni? Ăia ajung sus și de unde iau un pahar cu apă? Nu, asta e bătaie de joc! N-am crezut așa ceva!

 La mormântul lui Arsenie Boca o femeie a zis:
- Ce frumos e aici! Ce liniște e! 
Mama a zis și ea, ca pentru sine:
- Da, acum nu știu dacă sfântul are liniște cu noi aici!

marți, august 25, 2015

Strada Plantelor nr. 9, locul unde Eminescu a devenit nemuritor

Am străbătut-o de la capătul opus, dinspre Popa Nan. Ajunsă la capătul dinspre Mântuleasa, numărul 2 mi s-a arătat sub forma unei cârciumi noi, fără nici o plăcuță memorială. Am cercetat cu privirea fiecare parte a zidului, a gardului, i-am dat roată, ajungând pe cealaltă stradă, însă clădirea ce lua forma rotundă a străzii nu avea nici un alt semn în afara numelui cârciumii. Mi-am zis, amărâtă, că timpul și oamenii sunt necruțători și netrebnici, mai ales. Nu am avut nici o îndoială că nu am ajuns unde trebuia. Eram sigură: strada Plantelor, numărul 2, locul unde a fost sanatoriul Caritatea și unde a murit Mihai Eminescu. Nu am avut nici o îndoială pentru că oamenii șterg trecutul cu buldozerul și râd.

M-am înșelat, însă: adresa nu era bună. Fotografia pe care o văzusem eu cu plăcuța în memoria lui Eminescu nu era la numărul 2 ci la 9. Așa că a doua zi am refăcut drumul. Am mers cu bicicleta pe o stradă ce părea că încă mai doarme, la ora 10, doar câteva mașini arătând că timpul nu stă în loc aici. Și noul sediu al  unei case de avocatură, o casă interbelică refăcută, sau sediul unei ambasade. În spatele unui oblon pe jumătate deschis, o mână bătrână uda busuiocul din ghiveci,cu un ibric din inox.

 Se uită la mine, alb, fără viață,  casele retrocedate, refăcute, dar parcă în mare grabă, fără atenție la detalii - cum e clădirea albă, unde tot, tot e în aceeași nuanță - alb - arcade, grinzi, ornamente....

Parcă mai cu viață sunt casele ce stau să cadă, cum e cea pe care e un anunț „de vânzare”. Îți poți imagina povești, măcar. În fața casei albe, aseptice aproape, ce să-ți imaginezi?

Două plăcuțe pe aceeași casă, la numărul 50, anunță că aici a trăit pictorița Rodica Maniu și tot aici a trăit, timp de două decenii, fratele său, poetul Adrian Maniu. Rodica Maniu se va căsători cu pictorul Samuel Mutzner si se spune că acesta a semnat multe lucrări ale acesteia cu numele său, având o cotă mai mare.

Ceva mai încolo, tot pe o casă cu haină nouă, o altă plăcuță: „În acest imobil s-a născut academicianul Sorin Stati, filolog de renume internațional”...

Casa în stil brâncovenesc îmi zâmbește din spatele cablurilor negre ce-i acoperă zidurile scorojite și sunt tentată să intru pe poartă și să urc în cerdacul ce pare părăsit sau poate doar ignorat. Dintr-un balcon al unei alte case râd la mine sau de mine două buchete cu flori artificiale - unul roșu și unul alb, întruchipare a kitchului și a prostului gust al noilor proprietari.

Iedera acoperă calcanul unei case și a năpădit-o pe cea de la numărul 4, iar vizavi de aceasta, la număr impar, a cucerit mijlocul casei impunătoare, de parcă ar apăra intrarea.

Iar la numărul 9.... la numărul 9 văd o placă de marmură de vreo 80 de centrimetri pătrați sau poate chiar mai bine. „În acest loc s-a aflat sanatoriul Caritatea unde a încetat din viață pe 16 iunie 1889 marele poet român Mihai Eminescu.” Sunt, așadar, în fața fostului sanatoriu Caritatea, dărâmat, aici ridicându-se actuala clădire de un etaj. Mai sunt și în fața unei dileme - 15 sau 16? După atâta timp chiar nu mai are cine răspunde....
Trec vizavi, pe trotuar, și privesc casa cu un etaj. Privesc locul. Gândesc: sunt în locul unde Eminescu a închis ochii. Mă gândesc la Didi - Amita Bhose. Și simt multă pace. Mă uit apoi la blocul din spatele meu și mă întreb cum e oare să locuiești vizavi de ultima respirație a omului Eminescu.

Ies apoi în Mântuleasa și, pedalând, încerc să rămân totuși în fața casei de la numărul 9.




































 Notă: Nici o fotografie și nici un fragment de text nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.