marți, iulie 28, 2015

Mavrogheni, grecul care ne-a făcut o biserică dar ne-a făcut și cișmele, școală și spital

Lângă impunătorul Muzeu al Țăranului Român din Piața Victoriei afli, de pașii te poartă agale, istoria măreață a unui loc mic ca întindere, însă mare ca desfășurare istorică, de parcă ar vrea să dea cu tifla matahalei vecine. O inscripție îți atrage atenția și afli că între 1898-1902 Brâncuși a cântat în Corul Bisericii Mavrogheni în timp ce era student la Facultatea de arte frumoase de la București. Curiozitatea te duce dincolo de poartă și intri în incinta curții Bisericii Mavrogheni, după numele domnitorului grec care a ridicat-o.
O biserică albă, nu foarte mare, ce fusese inițial mânăstire te așteaptă cu ușa deschisă. Te oprești în prag, privind doamna care șterge pe jos cu un mop. La îndemnul ei, intri o clipă, adresezi o rugăciune scurtă Fecioarei Maria, privești picturile, și ieși în curtea ce respiră liniște.
Descoperi, mirată, mormântul lui Heliade Rădulescu și-ți spui că nu știi nimic despre acest loc. Vei afla de pe site-ul bisericii
              http://www.bisericamavrogheni.ro/

- Că domnitorul grec a cumpărat terenul de 16 hectare care se afla la marginea Bucureștiului la acea vreme - final de secol XVIII - și a zidit pe el biserica aceasta cu hramul „Izvorul Tămăduirii”
- Că aici se aflau „o fântână tâşnitoare şi „vistieria apelor“, adică rezervorul principal unde era colectată apa de izvor adusă de la izvoarele Creţuleşti prin olane de lut ars şi care alimenta întreaga reţea de cişmele înfiinţată de domnitor ca primă măsură după instalarea sa pe tronul Ţării Româneşti.”
- Că școala din curtea bisericii e fondată tot de domnitorul grec. (Monetărie a statului, o vreme)
- Că Spitalul Filantropia e opera aceluiași domnitor grec.
- Că a înființat o tipografie unde Heliade Rădulescu a tipărit care a tipărit „Curierul românesc“ – prima gazetă în limba română, cu caractere chirilice, în proces de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin.
- Că tot aici au văzut lumina tiparului  „Regulamentul Organic“ – prima constituţie a României moderne - și  „prima carte de muzică bisericească „în sistema nouă“ (modul în care se cântă şi astăzi)”
 
Se spune că apa sfințită aici avea puteri tămăduitoare. Oamenii au nevoie de minuni.
Și de trecut, căci fără trecut ce am mai fi? Și de oameni de nădejde, care să fondeze spitale, școli. Nu numai biserici.




vineri, iulie 24, 2015

Pentru bun simț nu există lege. Deci lipsa lui nu se sancționează



Totul decurge normal –  întrebi care e ultima persoană la rând, completezi un formular și aștepți să intri. Sunt două persoane înaintea ta, ce noroc! Între timp mai intră  o doamnă în baston care a fost și de dimineață însă nu avea cartea de alegător cu ea, noroc că stă aproape, o altă doamnă care doar vrea să lase ceva, un domn care s-a întors cu chitanta si timbrele fiscale. Cer voie să intre peste rând, ce să faci, oamenii aveau doar o completare de adus, pozele erau deja făcute, intri, lași, pleci. După tine mai vin câțiva – o doamnă cu nepot, fiu, o doamnă singură și la un moment dat apar vreo 5-6 persoane – ce noroc pe tine, îți spui, că te-ai trezit de dimineață. Numai că norocul tău se duce dracului fiindcă ăștia 5-6 – nici nu vezi bine câți sunt pentru că se tot rotesc de colo colo – se bulucesc la ușă, unul spune – Hai! – toți ceilalți intră grămadă în biroul evidenței populației și rămâne afară doar cel ce i-a îndemnat. Până să zici și tu un cuvânt măcar ăia au și întrat în birou.
-          Nu vă supărați, de ce intrați peste rând? Nici măcar nu ați cerut voie…
-          Au doar de eliberat buletinele, nu durează mult, răspunde tânărul.
-          Nu contează cât durează, nu aveați de ce să intrați.
Tânărul se proptește în fața ta și pare că nu are nici o logică și că nu înțelege nimic din ce încerci să-i explici. Nu vede care e problema – din moment ce durează puțin. Și cu ce mă afectează pe mine că au intrat ei? Din moment ce ei aveau doar de ridicat nu de depus? De ce să stea la coadă?
Îi spui că nu e program de eliberare buletine acum, dimineața. Că se intră în ordinea venirii. Cum se tot rățoiește la tine, îl faci nesimțit.
-          Femeie, auzi, ia vezi-ți de treaba ta! îți spune el încrucișându-și brațele pe piept.
În acel moment doamna care e cu nepotul și cu fiul se enervează și ea și se ridică de pe scaun, se proptește în fața ușii și decretează:
-          Eu m-am trezit cu noaptea-n cap să ajung aici, ia uite că nu o să mai intre nimeni.
Cearta are loc în trei acum.
Tânărul e de-a dreptul cretin și agresiv, verbal. Adică de ce nu ne vedem de treaba noastră, ce avem cu el?!
Și atunci îți vine ideea salvatoare. Ești în incinta poliției. Vor rezolva ei situația. Măcar să-l pună la punct pe individ, să-l sperie cumva.
Polițistul din curte se uită la tine ciudat.
- Ia vezi, mă, care e problema, îi spune altuia, aflat și acela  prin curte.
- Liniștiți-vă, doamnă, ce s-a întâmplat?
Genul de îndemn care are efect contrar. Polițistul are vreo 30 de ani. Înalt. Îi spui ce s-a întâmplat. Îi spui că a intrat peste rând și că vorbește jignitor, amenințător.
-          V-a înjurat?
Dacă nu te-a înjurat nu e jignire. Dacă nu are bun simț el nu are ce să facă. Ține de bunul simț al fiecăruia, el nu are cum să intervină și nici nu are de ce.
-          Dacă tânărul acesta trece pe roșu că nu are bun simț nici atunci nu interveniți, că nu aveți de ce?
-          Nu, atunci îi iau carnetul. Dar așa  nu am cum să-l sancționez și nu am de ce. Dacă l-a chemat cineva dinăuntru…
-          Nu l-a chemat nimeni.
-          Tot n-am de ce. Și ce v-a zis nu e amenințare sau jignire. Eu sunt obligat să intrevin dacă depuneți o plângere. Dacă depuneți o plângere că v-a jignit atunci pot să intervin. Altfel nu am de ce. Pentru bun simț nu există lege.
-          Dacă nu există lege pentru a avea bun simț există însă legi de constrângere să ai bun simț. Și de pedeapsă dacă nu respecți constrângerile.
-          Doamnă, nu există lege, nu înțelegeți? Nu am de ce să intervin.
Fierbi. Îi spui că are lege, că a intrat în afara programului de eliberare. Îi arăți programul, pe ușă.
-          Asta nu e lege, e un orar.
-          Care ține loc de lege, nu? Că altfel nu ar mai fi pe ușă.
-          Potoliți-vă, doamnă. Dacă ziceți că sunteți mai pregătită decât mine treceți în locul meu.
Și iese pe ușă, nu înainte de a-l întreba ce s-a întâmplat pe tânărul care, pe un scaun, rânjește satisfăcut și obraznic. Acesta îi spune că l-ai făcut „nesimțit” de câteva ori.
-          Un om fără bun simț e nesimțit, asta înseamnă cuvântul „nesimțit” – traduci tu din celălalt capăt al încăperii.

În urma polițistului, resimți furie și neputință. Nu voiai decât să  înțeleagă și să intervină. Să-i spună nesimțitului că așa ceva nu se face și că e cu ochii pe el. Că de data asta îl iartă, cu un avertisment verbal, dar că data viitoare îl arde. Voiai să te apere. Pentru că erai în sediul poliției și un individ îți spunea, cu mâinile încrucișate și amenințător, să-ți vezi de treaba ta, să nu te amesteci. Pentru că el e acolo ca tu să te simți în siguranță. Nu te-ai simțit, deși erai înconjurată de polițiști.

În acest punct al deznădejdei tale, fiul doamnei din fața ușii – cu înfățișare blândă, să fi avut vreo 40 de ani – se ridică de pe scaun și se apropie de tânăr. Se uită în ochii lui și îi zice, apăsat și printre dinți:
- Auzi, dacă mă întâlnesc cu tine pe stradă îți rup picioarele, ai înțeles? Ești culmea tupeului și ai depășit orice limită. Picioarele ți le rup dacă dau de tine pe stradă. Ai priceput?


joi, iulie 23, 2015

Arta la verde. Mulțumesc, prefer doar verdele

Doi Buddha pe iarbă, așa-mi par de pe trotuar. Ce caută Budhha în fața Muzeului Țăranului Român? mă întreb. Pășesc pe iarbă și mă apropii. Doi Budhha fără capete, mâini sau picioare, doar bustul. Observ că un Budhha are sâni cu mameloane, deci e femeie. Nu-mi transmit nici o emoție cele două sculpturi, cu sâni ori fără. O fi de la vreme, că sunt 45 de grade? Mi-a murit simțul artistic sau poate că nici nu l-am avut?  Citesc plăcuța și mă dumiresc. Îi am în fața ochilor pe Adam și Eva bătrâni. Motivația gestului o dă autorul și vă las și pe voi s-o citiți.
Eu nu sunt artist și nu înțeleg curentele, arta în general. Nici nu înțeleg toate simbolurile, sau înțeleg mai puțin decât las să pară. Eu mă gândesc așa - oamenii bătrâni sunt slabi, cei foarte bătrâni sunt și mai slabi decât cei doar bătrâni. Dar poate că artistul are o slăbiciune pentru Buddha și atunci aș putea înțelege de ce îi confunzi pe cei doi cu Buddha, cel Iluminat.
Eva are trei dungi pe burtă - câte una pentru fiecare naștere, bănuiesc eu. Adam are doar o burtă mare. Cam asta am văzut eu în ansamblul acesta sculptural. Îmi scapă tot restul, doar am mărturisit că nu mă pricep la artă contemporană, la artă în general.
Personal, mi-ar fi plăcut să văd pe iarba Muzeului Țăranului Român bustul lui Brâncuși - că tot e o plăcuță 30 de metri mai încolo, cu numele lui, la intrarea în curtea bisericii Mavrogheni. De Eminescu nu îndrăznesc să mai spun nimic. Dar asta e o părere personală a unui neavenit. Îmi dau și eu cu părerea, ce să fac, că așa facem noi, românii. Distrugem ceea ce nu înțelegem.

luni, iulie 20, 2015

Căsuțe de turtă dulce în București

Îți atrag privirea imediat, căci sunt ca niște căsuțe de turtă dulce din povești. Te și minunezi că există așa ceva în București, aproape de inima lui - o străduță înfundată cu pornire din Episcopul Radu, foarte aproape de intersecția cu Ardeleni și de casa tinichigiului ornamentist de pe Episcopul Radu. Sunt câteva căsuțe pe strada Monahului - căci așa se numește străduța





(Prima căsuță e...renovată, îndepărtând multe elemente ale stilului)
- primele două fiind renovate, însă nepăstrându-se specificul inițial și fac notă discordantă cu restul. Te apropii de celelalte și mergi până la capătul străduței, minunându-te și încercând să ignori câinele ciobănesc care vrea să sară poarta și să te gonească din poveste. Doi tineri fac schimb de dosare în fața uneia dintre căsuțe, semn că acolo ar putea fi o firmă, deși tu ți-ai dori să-ți imaginezi alte poveșți despre locatari.

Dar, la urma urmei, cine ne împiedică să ni le imaginăm?

vineri, iulie 17, 2015

Casa cu cavalerul în armură

Am văzut-o de multe ori, în timp, însă am uitat-o.  Până ieri. De departe pare o statuie pe acoperișul unei case. De aproape îți dai seama că e un cavaler în armură, ținând în mână un ciocan. Ciudat loc, îți zici, văzând cavalerul salutându-te de pe acoperiș. Apropiindu-te de casa albă odinioară, observi o inscripție care te anunță că e monument istoric și că datează din 1933, fiind casa tinichigiului ornamentist Alexandru Dimitriu. Nu orice tinichigiu ornamentist, ci cel ce a realizat decorațiunile din metal pentru clădiri publice, religioase, particulare. Printre clădirile publice, aflu cu uimire că a decorat Ateneul Român, Palatul Patriarhiei, Palatul Fundației Regale Carol I, Palatul Culturii din Iași, Gara de Nord. Ca semn distinctiv al breslei meșterilor fierari a instalat pe acoperiș acest cavaler în armură, de 3,5 metri, care stă cu spatele la intersecția străzilor Ardeleni cu Episcopul Radu (in spatele Căii Moșilor, până-n Eminescu).
Căutând date despre casă, am văzut o fotografie de anul trecut, când iedera o îmbrățișa. Acum iedera e uscată și doar două-trei mușcate (plus un termopan hidos și un cablu de internet) anunță că acolo e încă viață, în casa celui ce, acum un secol, împodobea cele mai importante institutii ale tarii. Oare ce povești nespuse a luat acest om cu el?