Postări

Se afișează postări din august, 2015

Cum s-a făcut de sfinții nu au veceuri

Din pensia ei de 900 de lei mama a dat 130 de lei pentru a ajunge la mormântul lui Arsenie Boca. Ținea să vadă mormântul marelui sfânt, să-l cinstească și, cine știe, poate că voia să-l și roage ceva.
Mama nu merge la biserică, nu le prea are cu popii, adică. Adică ea ar merge, poate, dacă ar găsi în biserică liniște și nu babe care-ți fură perna de sub genunchi, dacă preotul ar avea har și nu ar urla la enoriași. Mama are o candelă aprinsă în casă și sunt sigură că are dialogurile ei cu Dumnezeu. Numai că nu-i plac intermediarii lui Dumnezeu.
La mormântul sfântului dorea însă să ajungă. Așa că autocarul cu excursioniști a plecat pe la ora 21 de pe lângă București și pe la 5,30 erau la mânăstirea Prislop, unde e înmormântat acesta. La ora 7,30 am înțeles, de la mama, că au putut intra, când s-au deschis porțile mânăstirii. Erau cozi de kilometri formate din automobile. Mii de oameni care veneau să vadă mormântul. Mii de oameni care așteptau ore întregi la coadă.

La întoarcere, prin te…

Strada Plantelor nr. 9, locul unde Eminescu a devenit nemuritor

Imagine
Am străbătut-o de la capătul opus, dinspre Popa Nan. Ajunsă la capătul dinspre Mântuleasa, numărul 2 mi s-a arătat sub forma unei cârciumi noi, fără nici o plăcuță memorială. Am cercetat cu privirea fiecare parte a zidului, a gardului, i-am dat roată, ajungând pe cealaltă stradă, însă clădirea ce lua forma rotundă a străzii nu avea nici un alt semn în afara numelui cârciumii. Mi-am zis, amărâtă, că timpul și oamenii sunt necruțători și netrebnici, mai ales. Nu am avut nici o îndoială că nu am ajuns unde trebuia. Eram sigură: strada Plantelor, numărul 2, locul unde a fost sanatoriul Caritatea și unde a murit Mihai Eminescu. Nu am avut nici o îndoială pentru că oamenii șterg trecutul cu buldozerul și râd.

M-am înșelat, însă: adresa nu era bună. Fotografia pe care o văzusem eu cu plăcuța în memoria lui Eminescu nu era la numărul 2 ci la 9. Așa că a doua zi am refăcut drumul. Am mers cu bicicleta pe o stradă ce părea că încă mai doarme, la ora 10, doar câteva mașini arătând că timpul nu s…

Popa Nan, strada dincolo de timp

Imagine
Privești casele ce-și dorm somnul de duminică, splendori apuse, scorojite sau distruse de cei ce le-au ocupat precum vatra unei șatre. Nu trec mașini, troilebuzul nu tece nici el, ești singur pe strada Popa Nan. Ici o cafenea, colo o clădire ce se reclădește pe zidurile vechi, fără mare consolidare. Privirea îți e atrasă de o clădire castel, îmbrăcată în iedere. De la un geam râd câteva flori galbene, pe un balcon flutură un tricolor. O antenă rotundă se hlizește la tine, întrebându-se parcă și ea ce caută pe această clădire despre care vei afla, ulterior, de la un prieten ce a copilărit în zonă, că e casa Mariei Tănase. A locuit aici până la moarte, 1963. Nu, nu e nici o plăcuță cu numele ei pe clădire. Tot colț cu strada Mecet, însă în diagonală, o casă cam dărăpănată poartă o plăcuță: aici a locuit scriitorul Gheorghe Brăescu. Tu, de fapt, cauți numărul 49, locul unde a stat Magda Isanos. Știi asta din cartea Victoriei Dragu Dimitriu - Povești ale Doamnelor din București. Fiica Ma…

Popa Nan 49. Un loc care așteaptă

Imagine
O poveste a unei vieți și a unei case ce nu mai există: din Popa Nan 49. Viața mamei - Magda Isanos - povestită de fiica sa, Elisabeta Isanos,  în paginile cărții „Povești ale Doamnelor din București”, de Victoria Dragu Dimitriu, editura Vremea. „O casă bătrânească, întoarsă cu o coastă spre strada de care o despărțea un gard viu, cu fața spre curte, avea la intrarea principală o marchiză și un peron, de la care scara cu balustrade cobora spre aleea care ducea la poartă. Deasupra intrării, avea un fronton. În dreptul ferestrelor era o perdea de brazi foarte înalți. .....Susținută de grinzi și de bârne de lemn, casa avea un pod cu lucarne și o pivniță mare, care a servit drept adăpost în 1944, când Bucureștiul era agitat de alarme aeriene. ”
Familia Isanos a locuit aici peste un sfert de secol în calitate de chiriașă.
În 1970, casa a fost vândută, proprietarul a plecat în străinătate și casa a fost confiscată. În 1990 a fost ocupată de un clan țigănesc care a început să construiască în…

Niște isterici

O alee, 5 mașini blocate de un Polo albastru. Îi dau târcoale, sperând că a lăsat un număr de telefon. Frâna de mâna trasă, nici un semn. Întreb pe cei ce ies din bloc de știu ceva de mașina asta.
- Ne pare rău, nu știm nimic despre gradul acesta de inteligență, îmi zice o doamnă cu un copil în cărucior.
Peste vreo 10 minute apare un cuplu în vârstă.
- Nu vă supărați, nu e corect ce ați făcut, ați blocat cinci mașini. Vreau să ies și stau de 10 minute aici, blocată.
- Și ce e treaba mea? răspunde domnul înalt, cu părul alb, la vreo 70 de ani.
- Păi este, că m-ați blocat.
- Atunci nu mai parca aici!
- Păi e parcare la liber.
- Parchează în față la tine, la bloc.
- Păi sunt la mine la bloc, în față.
Domnul dă din umeri și mă ignoră, își face de lucru cu niște sacoșe.
- Vă rog să mutați mașina, ca să pot pleca.
Nu zice nimic și nu face nimic în acest sens.
- Sunteți nesimțit.
În acel moment intervine  nevasta, o femeie vopsită blond-roșcat, cu pălărie de paie, deși afară stă să plouă.
- …