luni, august 31, 2015

Cum s-a făcut de sfinții nu au veceuri

Din pensia ei de 900 de lei mama a dat 130 de lei pentru a ajunge la mormântul lui Arsenie Boca. Ținea să vadă mormântul marelui sfânt, să-l cinstească și, cine știe, poate că voia să-l și roage ceva.
Mama nu merge la biserică, nu le prea are cu popii, adică. Adică ea ar merge, poate, dacă ar găsi în biserică liniște și nu babe care-ți fură perna de sub genunchi, dacă preotul ar avea har și nu ar urla la enoriași. Mama are o candelă aprinsă în casă și sunt sigură că are dialogurile ei cu Dumnezeu. Numai că nu-i plac intermediarii lui Dumnezeu.
La mormântul sfântului dorea însă să ajungă. Așa că autocarul cu excursioniști a plecat pe la ora 21 de pe lângă București și pe la 5,30 erau la mânăstirea Prislop, unde e înmormântat acesta. La ora 7,30 am înțeles, de la mama, că au putut intra, când s-au deschis porțile mânăstirii. Erau cozi de kilometri formate din automobile. Mii de oameni care veneau să vadă mormântul. Mii de oameni care așteptau ore întregi la coadă.

La întoarcere, prin telefon, glasul mamei era plin de revoltă și ridicat. Ea care  nu se enervează decât rar, dar asta neînsemnând resemnare.
- N-am crezut că e așa o batjocură. Un singur veceu pentru toate miile alea de oameni! Oameni în vârstă care se duceau care încotro pe deal, pe după copaci. Cum, măi, să nu faci niște veceuri? Îmi pare tare rău, dar am fost tare dezamăgită. Sute de mii de oameni care vin din respect pentru biserică însă biserica nu-i respectă. Ce face biserica cu toți acei bani pe care-i strânge? Că fiecare lasă 5-10 lei acolo, în cutia lângă care era o femeie, te păzea ca nu care cumva să treci fără să lași ceva... Și apoi? Nici nu apuci să te reculegi un pic, pupi crucea și altul la rând, pe bandă! Ăsta nu e pelerinaj, asta e afacere! Și-mi pare rău, eu nu cred că sfântul ar fi de acord cu așa ceva. Nu cred că asta vrea sfântul, să fie o afacere trecerea pe la mormântul lui!

Pe mama greu o scoți din răbdarea ei ardelenească. A trecut prin atât de multe în viața ei de 72 de ani încât știu că nu s-a revoltat  pentru că nu a avut hârtie igienică sau un veceu. Ci pentru că în numele credinței niște indivizi își bat joc de toți cei ce vin la mormântul părintelui Arsenie Boca. Și are dreptate: dacă îi respecți pe cei ce-ți trec pragul, faci, din milioanele de lei care îți sunt dăruite, niște veceuri. Oferi un pahar cu apă - că înțeleg că nici nu ai de unde să cumperi o sticlă cu apă.
- Hai că noi am avut întâietate, că eram grup organizat. Dar oamenii ăia de pe marginea șoselei, de la kilometri, care veneau pe jos, poate și cu cărucioare cu oameni bolnavi, că speră în minuni? Ăia ajung sus și de unde iau un pahar cu apă? Nu, asta e bătaie de joc! N-am crezut așa ceva!

 La mormântul lui Arsenie Boca o femeie a zis:
- Ce frumos e aici! Ce liniște e! 
Mama a zis și ea, ca pentru sine:
- Da, acum nu știu dacă sfântul are liniște cu noi aici!

marți, august 25, 2015

Strada Plantelor nr. 9, locul unde Eminescu a devenit nemuritor

Am străbătut-o de la capătul opus, dinspre Popa Nan. Ajunsă la capătul dinspre Mântuleasa, numărul 2 mi s-a arătat sub forma unei cârciumi noi, fără nici o plăcuță memorială. Am cercetat cu privirea fiecare parte a zidului, a gardului, i-am dat roată, ajungând pe cealaltă stradă, însă clădirea ce lua forma rotundă a străzii nu avea nici un alt semn în afara numelui cârciumii. Mi-am zis, amărâtă, că timpul și oamenii sunt necruțători și netrebnici, mai ales. Nu am avut nici o îndoială că nu am ajuns unde trebuia. Eram sigură: strada Plantelor, numărul 2, locul unde a fost sanatoriul Caritatea și unde a murit Mihai Eminescu. Nu am avut nici o îndoială pentru că oamenii șterg trecutul cu buldozerul și râd.

M-am înșelat, însă: adresa nu era bună. Fotografia pe care o văzusem eu cu plăcuța în memoria lui Eminescu nu era la numărul 2 ci la 9. Așa că a doua zi am refăcut drumul. Am mers cu bicicleta pe o stradă ce părea că încă mai doarme, la ora 10, doar câteva mașini arătând că timpul nu stă în loc aici. Și noul sediu al  unei case de avocatură, o casă interbelică refăcută, sau sediul unei ambasade. În spatele unui oblon pe jumătate deschis, o mână bătrână uda busuiocul din ghiveci,cu un ibric din inox.

 Se uită la mine, alb, fără viață,  casele retrocedate, refăcute, dar parcă în mare grabă, fără atenție la detalii - cum e clădirea albă, unde tot, tot e în aceeași nuanță - alb - arcade, grinzi, ornamente....

Parcă mai cu viață sunt casele ce stau să cadă, cum e cea pe care e un anunț „de vânzare”. Îți poți imagina povești, măcar. În fața casei albe, aseptice aproape, ce să-ți imaginezi?

Două plăcuțe pe aceeași casă, la numărul 50, anunță că aici a trăit pictorița Rodica Maniu și tot aici a trăit, timp de două decenii, fratele său, poetul Adrian Maniu. Rodica Maniu se va căsători cu pictorul Samuel Mutzner si se spune că acesta a semnat multe lucrări ale acesteia cu numele său, având o cotă mai mare.

Ceva mai încolo, tot pe o casă cu haină nouă, o altă plăcuță: „În acest imobil s-a născut academicianul Sorin Stati, filolog de renume internațional”...

Casa în stil brâncovenesc îmi zâmbește din spatele cablurilor negre ce-i acoperă zidurile scorojite și sunt tentată să intru pe poartă și să urc în cerdacul ce pare părăsit sau poate doar ignorat. Dintr-un balcon al unei alte case râd la mine sau de mine două buchete cu flori artificiale - unul roșu și unul alb, întruchipare a kitchului și a prostului gust al noilor proprietari.

Iedera acoperă calcanul unei case și a năpădit-o pe cea de la numărul 4, iar vizavi de aceasta, la număr impar, a cucerit mijlocul casei impunătoare, de parcă ar apăra intrarea.

Iar la numărul 9.... la numărul 9 văd o placă de marmură de vreo 80 de centrimetri pătrați sau poate chiar mai bine. „În acest loc s-a aflat sanatoriul Caritatea unde a încetat din viață pe 16 iunie 1889 marele poet român Mihai Eminescu.” Sunt, așadar, în fața fostului sanatoriu Caritatea, dărâmat, aici ridicându-se actuala clădire de un etaj. Mai sunt și în fața unei dileme - 15 sau 16? După atâta timp chiar nu mai are cine răspunde....
Trec vizavi, pe trotuar, și privesc casa cu un etaj. Privesc locul. Gândesc: sunt în locul unde Eminescu a închis ochii. Mă gândesc la Didi - Amita Bhose. Și simt multă pace. Mă uit apoi la blocul din spatele meu și mă întreb cum e oare să locuiești vizavi de ultima respirație a omului Eminescu.

Ies apoi în Mântuleasa și, pedalând, încerc să rămân totuși în fața casei de la numărul 9.




































 Notă: Nici o fotografie și nici un fragment de text nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

luni, august 24, 2015

Popa Nan, strada dincolo de timp

Casa Mariei Tănase
Casa Mariei Tănase
Privești casele ce-și dorm somnul de duminică, splendori apuse, scorojite sau distruse de cei ce le-au ocupat precum vatra unei șatre. Nu trec mașini, troilebuzul nu tece nici el, ești singur pe strada Popa Nan. Ici o cafenea, colo o clădire ce se reclădește pe zidurile vechi, fără mare consolidare. Privirea îți e atrasă de o clădire castel, îmbrăcată în iedere. De la un geam râd câteva flori galbene, pe un balcon flutură un tricolor. O antenă rotundă se hlizește la tine, întrebându-se parcă și ea ce caută pe această clădire despre care vei afla, ulterior, de la un prieten ce a copilărit în zonă, că e casa Mariei Tănase. A locuit aici până la moarte, 1963. Nu, nu e nici o plăcuță cu numele ei pe clădire. Tot colț cu strada Mecet, însă în diagonală, o casă cam dărăpănată poartă o plăcuță: aici a locuit scriitorul Gheorghe Brăescu. Tu, de fapt, cauți numărul 49, locul unde a stat Magda Isanos. Știi asta din cartea Victoriei Dragu Dimitriu - Povești ale Doamnelor din București. Fiica Magdei Isanos, Elisabeta Isanos, ea însăși poetă precum mama sa, povestea autoarei cărții istoria casei (e în postarea precedentă). A rămas doar un loc care așteaptă. Acum aici e doar un gard verde. Pe școala gimnazială vecină e însă o plăcuță cu numele poetei. Nici școala nu mai e ce a fost - acum e una particulară. Puțin mai încolo o casă e transformată într-un cabinet veterinar și strada Țepeș Vodă taie Popa Nanul, deschizându-se într-un scuar. De pe trotuar, un vânzător de „pepeni eco” te întreabă de cauți vreo stradă. Zâmbești și spui:
- Mulțumesc, am găsit.



Casa Mariei Tănase

Casa în care a locuit scriitorul Gheorghe Brăescu



Liceul Waldorf


Școala gimnazială de care era lipită casa în care a locuit Magda Isanos


Numărul 49. Dincolo de gard, doar verde.
Un cabinet veterinar...

O căsuță sfidând blocul de vizavi

Când șatra locuiește în casă...


Popa Nan 49. Un loc care așteaptă

O poveste a unei vieți și a unei case ce nu mai există: din Popa Nan 49. Viața mamei - Magda Isanos - povestită de fiica sa, Elisabeta Isanos,  în paginile cărții „Povești ale Doamnelor din București”, de Victoria Dragu Dimitriu, editura Vremea. „O casă bătrânească, întoarsă cu o coastă spre strada de care o despărțea un gard viu, cu fața spre curte, avea la intrarea principală o marchiză și un peron, de la care scara cu balustrade cobora spre aleea care ducea la poartă. Deasupra intrării, avea un fronton. În dreptul ferestrelor era o perdea de brazi foarte înalți. .....Susținută de grinzi și de bârne de lemn, casa avea un pod cu lucarne și o pivniță mare, care a servit drept adăpost în 1944, când Bucureștiul era agitat de alarme aeriene. ”
Familia Isanos a locuit aici peste un sfert de secol în calitate de chiriașă.
În 1970, casa a fost vândută, proprietarul a plecat în străinătate și casa a fost confiscată. În 1990 a fost ocupată de un clan țigănesc care a început să construiască în jurul casei cocioabe, să aibă loc tot clanul. Proprietarii au obținut retrocedarea, nu au putut însă scăpa de țigani, cu tribunalul de la Strasbourg cu tot. Spre răzbunare, țiganii au dat foc casei și au cerut despăgubiri imense proprietarilor, pentru așa-zise reparații în urma incendiului. Ca ultim gest de disperare, proprietarii le-au spus să dărâme casa și să-și recupereze materialele... Anul 2001 a fost martorul dărămării acestei case iar fiica Magdei Isanos a reușit să mai salveze doar un fragment din ornamentul ferestrelor - „o pereche de dragoni care stăteau față-n față, așezați pe labe ca niște sfincși, și par să-și ia zborul”.

Amărăciunea fiicei Magdei Isanos venea din faptul că nici o plăcuță cu numele mamei ei nu se afla pe casă, să marcheze trecerea ei prin București. Casa era o ruină, nu mai era nimic, vobea autoarei cărții - „e un loc care așteaptă.”

Nici azi nu e nimic acolo, doar porți și garduri înălțate, din fier, ca pentru a acoperi moartea unei case. Printr-o fantă poți să zărești doar verdele curții, crescut sălbatic și liber. 

Azi o plăcuță cu numele Magdei Isanos se află pe școala primară (care acum este o școală particulară) de al cărei calcan era lipită casa în care peste 25 de ani a locuit familia poetei. Nu știu de fiica Magdei Isanos si a lui Eusebiu Camilar se mai află în țară și de a văzut acest gest tardiv de recunoaștere a personalității mamei sale.
Pe plăcuță scrie:

"Stau lângă o şcoală primară.
Şi-n fiecare zi la amiază văd ieşind copiii...
E ca şi când aş vedea venind spre mine viitorul."
 MAGDA ISANOS
(1916 - 1944)
Vecină cu această şcoală a fost casa în care a locuit
poeta MAGDA ISANOS în perioada 1941-1944
Muzeul Literaturii Române. 2007


Școala primară de care era lipită casa în care a locuit Magda Isanos. 





vineri, august 21, 2015

Niște isterici

O alee, 5 mașini blocate de un Polo albastru. Îi dau târcoale, sperând că a lăsat un număr de telefon. Frâna de mâna trasă, nici un semn. Întreb pe cei ce ies din bloc de știu ceva de mașina asta.
- Ne pare rău, nu știm nimic despre gradul acesta de inteligență, îmi zice o doamnă cu un copil în cărucior.
Peste vreo 10 minute apare un cuplu în vârstă.
- Nu vă supărați, nu e corect ce ați făcut, ați blocat cinci mașini. Vreau să ies și stau de 10 minute aici, blocată.
- Și ce e treaba mea? răspunde domnul înalt, cu părul alb, la vreo 70 de ani.
- Păi este, că m-ați blocat.
- Atunci nu mai parca aici!
- Păi e parcare la liber.
- Parchează în față la tine, la bloc.
- Păi sunt la mine la bloc, în față.
Domnul dă din umeri și mă ignoră, își face de lucru cu niște sacoșe.
- Vă rog să mutați mașina, ca să pot pleca.
Nu zice nimic și nu face nimic în acest sens.
- Sunteți nesimțit.
În acel moment intervine  nevasta, o femeie vopsită blond-roșcat, cu pălărie de paie, deși afară stă să plouă.
- Așa, fă-ne cum îți vine ție la gură! Ce-ai cu noi? Cum îți permiți să ne vorbești așa?
- Cum vă vorbesc? Spun că sunteți lipsiți de bun simț!
El se agită, dă din mâini, caută ceva prin mașină. Se întoarce spre mine și urlă aproape, dând din mâini.
- Termină! Că m-ai zăpăcit, nu știu unde mi-am pus cheile. Sunteți niște isterici!
Eu, cu cheia mașinii mele în mână, zic:
- Vă rog să mutați acum mașina, ca să plec. Stau de 10 minute, poate aveam o urgență.
- Uite că nu vreau, să parchezi la tine la bloc.
- Domnule, sunteți lipsit de bun simț, nu înțelegeți că trebuie să mutați mașina?
- Și dacă nu verau?
- Chem poliția.
Doamna bodogăne ceva, el, la fel, tensiunea mea e 20, probabil.
- Și nu aștepți de 10 minute, că de 5 am venit eu și am urcat să iau ceva.
- Nu contează de cât aștept, important e că ați blocat mașinile. Sunteți lipsit de bun simț. Amândoi.
El se urcă la volan, mută mațina și în timp ce face manevra amenință:
- Dacă mai parchezi aici o să vezi că o să-ți pară rău!
Ea rânjește la mine, o pălărie de paie rânjind, iar eu, în timp ce dau cu spatele, zic:
- Ați îmbătrânit degeaba.
- Eteeeee, zice marea doamnă.