joi, septembrie 10, 2015

Povestea puiului de porumbel

L-a văzut în grădinița din fața blocului, un pumn de pasăre speriată, fugind dintr-o parte în alta, de parcă ar fi fost un ghemotoc de hârtie luat de vânt. I-au trebuit câteva secunde să-și dea seama că e vorba de un pui de porumbel sau de guguștiuc. A trecut gărdulețul grădiniței și l-a luat în mâini, încercând, în van, să-i spulbere spaima de a fi prins de ceva sau cineva mare, necunoscut și poate ostil. Puiul s-a zbătut, aripile au încercat să zboare însă au rămas în strânsoarea nici prea largă nici prea puternică. O mărgică neagră o privea.

Și-a zis că e prea mic ca să zboare și până va deveni hrana vreunie pisici era o chestiune de minute sau de ore. Așa l-a luat cu ea și l-a pus în balcon, într-o cutie de pantofi din care a evadat imediat. S-a retras în colțul cel mai puțin expus privirii, după picioarele unei mese pliante, strânse. Abia a doua zi a văzut că șchiopăta. Pe cap avea încă puf și penele de sub aripi abia creșteau. S-a dus în piață și a cumpărat de la farmacia veterinară mâncare pentru porumbei - mei amestecat cu alte seminte, orz sau ovăz, din ce a recunoscut - i-a deschis ciocul și i-a strecurat câteva semințe. Puiul nu a recunoscut gustul mâncării aduse de mama sa și s-a zbătut. A repetat gestul și apoi l-a băgat cu ciocul într-un vas mic cu apă. Ciocul s-a deschis fără să vrea și apa a ajuns pe gâtul micii păsări dar apoi nu a reușit să o facă să mai bea.

Știa că undeva o familie de porumbei își plânge puiul pierdut - căzut dintr-un cuib sau rănit în timp ce-și încerca primele zboruri. Așa cum multe familii își plâng copiii dispăruți, fugiți sau nemaiprivind înapoi. La rândul lui, puiul plângea și el - un piuit slab, ca o tânguire.

A doua zi nu s-a mai speriat așa de  tare de ea. Când a auzit gânguritul porumbeilor, opriți pe undeva, pe vreun pervaz în apropiere, puiul a început să plângă. Un piuit repetat, din ce în ce mai tare, o chemare. Apoi a tăcut, căci și gânguritul porumbeilor tăcuse. S-a întors în colțul lui, șchiopătând. I-a dat din nou să mănânce, câteva semințe strecurate prin ciocul deschis și cele două mărgeluțe negre se uitau la ea, la fel de neîncrezătoare.

A treia zi auzi puiul piuind, repetat, egal, și la fel de repetat, egal, auzi ceva ca o lovitură în gresia balconului. Puiul mânca singur. Învățase repede. Puful se mai dusese de pe cap și se transforma într-un porumbel tânăr. Din când în când își scutura aripile, ca și cum le-ar fi pregătit pentru zbor.

Geamul a rămas mereu deschis, deși știa că nu are cum să zboare și nici nu au cum să-l ajute alți porumbei, de îl găsesc. Știe însă că într-o zi nu-l va mai găsi pe balcon și se va întreba - a putut să zboare, nu și-a frânt aripile, e bine? E în siguranță? Știe să se ferească de dușmani?

Se va întreba multă vreme și în fiecare porumbel pe care-l va vedea prin preajmă va încerca să regăsească cele două mărgeluțe negre, spre recunoaștere. I se va părea de fiecare dată că l-a regăsit dar nu va avea niciodată certitudinea că e el.

Tot așa, multe familii se vor întreba dacă ai lor copii plecați în lume au zborul drept și nu-și frâng aripile. Se vor întreba mereu dacă hrana și apa (la propriu si la figurat ) cu care i-au crescut le sunt suficiente și dacă au o viață frumoasă.

În unele cazuri, puii de porumbei se întorc. Stau câteva secunde pe pervazul ferestrei, gânguresc, asigurându-te că e totul în ordine și apoi își văd de zbor.

În alte cazuri însă, puii de porumbei nu găsesc în inima lor nimic care să-i determine să privească spre cuibul de unde au plecat. Își văd de zborul lor și porumbeii părinți îmbătrânesc albiți și triști, uitați.




marți, septembrie 08, 2015

O viață în 5 minute

Stai cu gura căscată și imobilizată, căci ești la dentist. Nu poți scoate o vorbă, căci aștepți cinci minute să ți se întărească nu știu ce substanță care îmbracă pivotul, baza viitoarei măsele. În acest timp, doctorul stomatolog vorbește cu cineva despre cineva. Acel cineva despre care vorbesc este o femeie. Nu mai e om de atunci. Păcat, sărmana. O compătimesc. E o femeie bună, păcat.
Când îți reia lucrarea, în câteva cuvinte te pune la curent cu istoria femeii.
- Are doi băieți, unul e serios, cu serviciu, își vede de treabă. Celălalt a tot stat pe banii ei, și vara asta a zis că se duce să lucreze în străinătate. maică-sa s-a împrumutat pentru biletul de avion și bani de chirie, totul a fost bine, a sunat-o să-i spună că îi trimite bani ca să-și achite datoriile și după două zile a sunat-o iar să-i trimită bani că nu mai are. Are păcănelele în sânge, a pierdut toți banii la păcănele. Femeia a zis că nu-i mai dă nici un ban și el i-a închis telefonul în nas. De atunci nu mai știe nimic de el.
Doamna doctor oftează și încheie:
- Fel de fel de povești...

Dă-ți tu palme ca să nu-ți dau eu

Pe trotuar, un domn la vreo 60 de ani, cu un copil de vreo doi ani în brațe. Nimic deosebit, dacă nu ai auzi ce spune domnul. Prima dată ai impresia că nu ai auzit bine însă el repetă, căci băiețelul nu face ce i se spune:
- Hai, dă-ți tu palme ca să nu-ți dea tataia!
Băiețelul dă din cap, a negare, cu mânuțele  strânse pumn.
Treci mai departe căci, nu-i așa, nu e problema ta, nu e copilul tău, nu te interesează cum își educă alții copiii. Îi „educă”?

miercuri, septembrie 02, 2015

De pe Mătăsari pe Popa Nan



Pe doamna Georgescu am cunoscut-o acum 20 de ani. Avea vreo 60 de ani, părul alb prins într-o coadă de cal – puținul care-i mai rămăsese. Micuță și vioaie.  Dinții îi lipseau prin unele locuri însă nu era un motiv să nu râdă. Venea în parc cu nepoata și strănepoata. Locuiau într-una din curțile cu case multe și mărunte din preajma zonei Pache Protopopescu. Cum veneam și eu tot cu căruciorul cu copilul, în părculețul de lângă Pro Tv, acolo unde e școala Jose Marti, vorbeau despre una, despre alta. Mai mult despre copii. Atunci mi-a zis ceva de niște case pe care nu le mai aveau, de o editură a familiei, însă mărturisesc că nu am reținut pe termen lung.

Mătăsari nr 23, septembrie 2015
De întâlnit nu ne-am mai întâlnit până acum vreo doi ani, când am fost la a doua ediție a Festivalului Femei pe Mătăsari, organizată de Iulian Văcărean, a cărui limonadă dotează spitalul Marie Curie – bine, el face mult mai multe lucruri pentru copiii bolnavi de leucemie. Tarabele, chioșcurile erau de-a lungul și de-a latul strazii Mătăsari, iar măsuța mea cu cărțile Cununilor de stele era și ea pe undeva, pe la mijlocul străzii. Am recunoscut-o imediat când a venit la standul meu  – era neschimbată, doar puțin mai slabă și un pic mai intrată la apă - și am abordat-o. A fost mirată să o recunosc după atâta vreme. Mi-a zis că stau chiar în dreptul casei familiei ei pe care au reușit să o recupereze și după lungi procese au reușit să-l dea afară și pe proprietar. Vor vedea acum ce vor face cu casa, poate vor reuși să o vândă.

Am ridicat privirea și am văzut ce scria pe fațada casei de la numărul 23 unde mă aflam: Editura Cugetarea. Așadar, aceasta era editura familiei.

Am căutat informații despre editură. Înființată de Petre C Georgescu Delafras, în 1920, om cu șapte clase dar cu ambiție, editura a ajuns una dintre cele mai mari edituri din România. Orfan de mamă la 4 ani și de tată la 14, a lucrat ca ucenic tipograf și a făcut editura din nimic. Timp de 16 ani editura a fost în propria casă, de pe strada Mătăsari, și succesul editurii au fost tipărirea cărților lui Jules Verne în tiraje foarte mari și la prețuri foarte mici și investirea imediată a capitalului:
„Dacă totuși am avut beneficii importante, care sporeau an cu an, explicația stă în acest fapt: cheltuielile de regie au fost aproape inexistente, iar beneficiile, toate, au fost capitalizate imediat, nereținând pentru mine nicio centimă. Repet acest fapt de-o importanță capitală, care lămurește aproape totul: ani de zile în șir n-am reținut pentru mine, din veniturile editurii, nicio centimă. Tot ce încasam, dar absolut totul, investeam numaidecât în alte tipărituri. A fost un adevărat record de sporire a capitalului, fără de care, însă, editura mea n-ar fi atins dezvoltarea la care a ajuns.” (din cartea Cum am cucerit viața, autobiografie, reeditată în 2014 de Curtea veche)

Emile Zola, Victor Hugo, Lamartine, Dostoievski, Maxim Gorki, George Sand, Pierre Loti, dar și contemporanii epocii au văzut lumina tiparului la editura Cugetarea: Anatole France, Thomas Mann, Claude Farrere, Wassermann, St. Zweig, Emil Ludwig. Însă scopurile principale ale editurii au  fost publicarea autorilor români (Cezar Petrescu, Gala Galaction, Gib Mihăescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Victor Ion Popa, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu) și tipărirea manualelor școlare (autori - prof. Petre Ghiaţă, I. Rotaru, I.P.S.S. Irineu, Constantin Giurescu, I. Nisipeanu)

Despre editor cel mai bine vorbește Adrian Cioroianu, în prefața cărții reeditate


La Cugetarea s-a tipărit, în 1940, în ediție de lux, Enciclopedia României, rebotezată de elevi și studenți Enciclopedia Cugetarea- Delafras.

În 1936, atelierele tipografice au fost mutate în strada Popa Nan, la numărul 21. Adresa mi-a apărut, pentru prima dată, pe un site de imobiliare. Un anunț spunea că pe locul fostelor ateliere tipografice ale editurii Cugetarea se înalță acum un bloc nou – de fapt se consolidează clădirea veche și se extinde. Când am ajuns pe strada Popa Nan, în căutarea unui loc ce nu mai reține nici măcar o cărămidă din fosta casă – la numărul 49, unde a locuit cu chirie familie poetei Magda Isanos – am văzut și așa-zisul șantier: zidurile fuseseră curățate de tencuiala la parter, o schelă mobilă dormea pe fața laterală a clădirii, ceva nou și alb părea să fi lungit clădirea. Azi, când am făcut fotografiile, doi muncitori cu veste portocalii și cu cască intrau în clădire, unul dintre ei ducând o găleată cu nisip.

Nu știu povestea casei, cine, cum a recuperat, vândut. Nu știu nici dacă doamna Gerogescu pe care am întâlnit-o eu este fiica editorului Georgesscu. Dacă acesta avea 55 de ani  în 1939, când a scris cartea Cum am cucerit viața (a murit în 1963, desproprietărit) iar doamna Georgescu pe care am cunoscut-o eu are acum cam 80, atunci e posibil să fie. Poate o voi reîntâlni și atunci mă voi lămuri. 


Mătăsari 23, septembrie 2015


Mătăsari 23, septembrie 2015


Popa Nan 21, fostele ateliere tipografice ale editurii Cugetarea, septembrie 2015


Popa Nan 21, septebrie 2015

Mătăsari 23, iulie 2013, Festivalul urban Femei pe Mătăsari

2013

2013

Succesul editurii Cugetarea a constat în prețurile mici. Și Cununi de stele au prețuri mici însă....

2013

2013

Mătăsari 23, iulie 2013. Să fim înțelepți și să nu distrugem trecutul.

marți, septembrie 01, 2015

Pippi Şoseţica, spaima zmeilor


A fost odată ca niciodată o fetiţă care asculta poveştile citite de mama sa, căci deşi era de vremea şcolii, aşa o toropeală o prindea spre seară încât nimeni, cu nici un chip, nu reuşea să o determine să citească de una singură. Fetiţa asculta cuminte, ca orice fetiţă pregătită de culcare şi doar întreruperile-i dese lăsau să se înţeleagă că nu adormise încă: „Da’ ce-nseamnă „sfredeluş””? „Da’ „costor””? „Da’ „au dat iuruş prin sat””? „Da’ „cu toată lumea se nărăvesc””? Acuma mama, obosită după o zi de lucru, nu găsea întotdeauna sinonime pe măsura înţelegerii copilului ei, e drept că-i era greu să le găsească şi pentru ea, iar fetiţa îşi arăta nerăbdarea, încă înainte de a fi lămurită: „Şi? Şi mai departe?”, ceea ce nu era deloc în favoarea firului poveştii. Că „Spaima Zmeilor” a lui Ioan Slavici era un basm cu arhaisme greu de dezlegat mama pricepu până la urmă, dar se miră cum de şi altele puneau la grea încercare memoria ei de adult. „Procleta”, bahniţă” şi expresii precum „flecăriţi la glume şi la câte nagode toate” din „Înşir-te mărgărite” ale lui Petre Ispirescu o făcură să stea „niţel la chibzuri”, vorba ceea. Au nu cumva erau greoaie vorbele? „Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea în sfârşit în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de lungă, nu-şi mai strângea picioarele”, citi ea din „Fata babei şi fata moşneagului”, dar nici Creangă nu păru să trezească fiicei sale o altă curiozitate decât cea imediată, a sensului cuvintelor necunoscute.
Iar dacă în tot talmeş-balmeşul arhaismelor din „Soacra cu trei nurori” - „pojijia”, „migăia”, „strujit” -  se găsi şi ceva bun, apoi acesta fu diminuarea violenţei actelor de răzbunare puse la cale de nurori: „luară pe babă de păr, ş-o izbiră de toţi păreţii, până i-l dogiră... ş-o frământă cu picioarele ş-o ghigoseşte”.

Femeie deşteaptă, mama însă nu făcu nici o legătură între coşmarurile fetei ei şi lectura de dinainte de culcare, şi abia când aceasta se zvârcoli prin somn strigând că nu vrea să i se taie o bucată de carne de pe picior avu aşa o bănuială, cum că fata ei se identifica în vis cu Prâslea cel Voinic. Cum şi iezii fuseseră mâncaţi de lup, Albă ca Zăpada, pe punctul de a fi disecată de cuţitul vânătorului iar burta lupului din Scufiţa Roşie, tăiată cu o foarfecă, mamei nu-i mai nu fu greu să ghicească subiectul viselor de noapte.

Acu ce să facă şi ce să facă? Dăduse ea greş cu basmele, înţelegând într-un sfârşit că arhaismele şi expresiile greoaie nu fac casă bună deloc cu mintea zburdalnică a copiilor secolului XXI dar cum să-şi ademenească odrasla spre lectură, ce prăjitură literară să-i treacă pe sub nas ca să-i trezească simţurile...? Grea sarcină, mai ales că nici propria mamă, nici prietenele, nici învăţătoarea nu-i dădură nici o altă variantă. Toate recomandară basmele, autohtone sau importate, căci acestea le legănaseră lor copilăria, şi zău dacă nu aveau amintiri frumoase de pe vremea aceea. E adevărat că şi copiii erau mai docili şi parcă nu aşa de emancipaţi ca acum, iar mama  nu insistă asupra sensului cuvântului „emancipat”. Era sătulă de sinonime.

Soluţia veni chiar de acolo de unde se aştepta mai puţin, adică din partea fetiţei sale. Într-o zi, absolut întâmplător, fără nici un alt îndemn exterior, acesteia i se opri privirea, în librărie, asupra unui titlu care suna puţin comic: „Pippi Şoseţica”. O amuză desenul de pe coperta primă dar şi explicaţia de pe cea ultimă, şi dori pe loc să se identifice cu Pippi, pentru că aceasta „nu a fost niciodată la şcoală, locuieşte singură-singurică, împreună cu un cal şi cu o maimuţică şi nu face decât ceea ce-i place”. Pippi, cea cu părul ca morcovul, cu o şosetă maro şi una neagră şi care-i face semn cu mâna tatălui ei, din Rai, spunându-i că-şi poate purta singură de grijă. Pippi Şoseţica, fetiţa care se ia la bătaie, e vizitată de hoţi şi se trimite singură la culcare, mai întâi pe un ton prietenos şi dacă nu ascultă, pe unul serios. Mai târziu, Pippi Şoseţica a lui Astrid Lindgren va pleca, în altă carte, spre Insula Canibalilor, apoi „Matilda”, „Vrăjitoarele”, „Uriaşul cel Prietenos”, „Charlie şi fabrica de ciocolată” ale lui Roald Dahl vor fi citite, pagină cu pagină, de către fetiţa care, într-un exces de sinceritate atât de caracteristic copiilor va exclama, după ce prima ei carte citită de una singură va fi pusă pe noptieră (un gest pe care-l va face de acum înainte de multe ori): „Uite că n-am vrut să învăţ să citesc dar până la urmă am învăţat!”.

Şi-am încălecat pe-o şa?