luni, decembrie 19, 2016

Călcâiul lui Ahile

Era ca o păpușă ruptă de mâinile unui copil furios. Picioarele erau într-o poziție nefirească, întoarse, un pantof îi ieșise din piciorul umflat - deși erau sub zero grade ea era încălțată în pantofi, probabil singura pereche care o mai încăpea. Bastonul și căciula erau la jumătate de metru de ea, alături de doua sacoșe din făș, goale, și o geantă de umăr veche și jerpelită. Stătea acolo, jos, în fund, în poziția aceea nefirească, nedumerită parcă de ce i se întâmplase, fără să zică o vorbă, fără să ceară ajutor. La zece metri, stația de tramvai căsca gura, împreună cu mulțimea curioasă. Zăcea acolo și nimeni nu se mișca, o încremenire nefirească și de-o parte - spectatori - și victimă - bătrâna care căzuse. 
 
Un domn din direcția opusă și o femeie tunsă scurt, cu un brad legat cu sfoară în brațe. Femeia și-a sprijinit bradul de balustradă, i-a spus că o să încerce să o ridice. Era grea, grea precum tristețea. Brațul pe care-l ținea femeia a fost preluat de un bărbat, aceasta i-a cules de pe jos lucrurile și i le-a înmânat. Da, urma să fie bine, alunecase, mergea la Primărie, nu, să nu o așeze pe o bancă fiindcă nu se va mai putea ridica.
A pășit și călcâiul gol arăta toată neputința unei lumi de care nu mai e nevoie.
 
Femeia tunsă scurt și-a luat bradul și s-a îndreptat spre casă. În jurul ei oamenii treceau și ei cu brazi în brațe, privind spre Crăciun.

marți, decembrie 13, 2016

Cinci minute din viața ta versus o viață salvată

Avea sirena pornită dar stătea locului, fiindcă nimeni, aproape nimeni nu schița un gest că a auzit-o și că înțelege că e o urgență. Cele trei benzi erau ocupate și doar câte-un șofer încerca să se înghesuie cu mașina în celelalte, un gest care nu făcea decât să-i enerveze pe cei care simțeau apropierea ca pe o amenințare la adresa tablei mașinii. Aproape totul era încremenit în sunetul sirenei, un semnal care nu ajungea la aproape nimeni. La un moment dat cineva a început să claxoneze, un claxonat prelung, ca un vaiet. I-au urmat altele și altele dar abia dacă s-au mișcat câțiva.
În 5 minute, Salvarea înaintase 100 de metri.
Din mașina aflată aproape lipită de o mașină-școală care nu se mișcase la dreapta nici măcar o jumătate de metru, cineva a început să plângă. Nimeni nu l-a văzut plângând, pentru că toți își priveau ceasul.
Sirena s-a auzit la fel de tare, un vaiet continuu într-o mare de mașini înțepenite. În mașinile înțepenite, oameni cu suflet mort.

Cinci minute din viața ta crezi că nu fac o viață de om salvată?
Dă-te dracului la o parte din drum când trece o Salvare. Te-ai gândit că poți fi tu acolo într-o zi?

joi, noiembrie 24, 2016

25 noiembrie, Ziua internatională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor

Vreun an și ceva, prin anii 2000, am avut o campanie împotriva violenței femeii, în revista Femeia la care lucram atunci. Cred că era printre primele campanii de acest fel - abia ce se înființase un departament pe la Camera Deputaților iar centrele de primire a victimelor violenței domestice se luptau să supraviețuiască. Am întâlnit atunci femei plecate de acasă cu copiii lor, femei cu priviri speriate, uitându-se în urma lor ca niște animale hăituite. Am fost în centre de găzduire, am fost la Târgșor, unde am întâlnit femei care-și omorâseră soții violenți. Una dintre ele era foarte tânără - avea vreo 20 de ani - si spunea că-i pare rău pentru suferința pe care a produs-o părinților ei. Cealaltă avea vreo 50 de ani și era profesoară - își pusese elevii să-l bată pe soțul bătăuș - să-i dea o lecție - numai că aceștia îl omorâseră în bătaie. Profesoara era după sobă și spunea doar - Mai dați, mai dați! Dăduseră până nu mai mișcase. Câtă suferință să fi strâns acest om în sufletul lui de a vrut să dea bărbatului o lecție folosindu-se de elevi!
Atunci am învățat că violența nu e numai fizică. Există violență economică, sexuală, socială, psihologică.
De-a lungul vremii am întâlnit femei bătute, femei amenințate, femei timorate, femei care depind economic de un bărbat. Femei care sunt controlate de un bărbat, șantajate, amenințate, aneantizate ca personalitate. Femei care iubesc și speră ca el, bărbatul, să se schimbe.O speranță deșartă care le aduce, pe undele dintre ele, în zeghe.

Natyasastra, cartea teatrului








Natyasastra. Pe 18 noiembrie am luat-o din tipografie, în plin Gaudeamus. Am lansat-o pe 20, bucurându-ne că suntem împreună și bucurându-ne de o reprezentație de dans clasic indian Odissi dăruită nouă de Iuliana Nălățan. Elena Andronache a vorbit alături de mine despre carte și sper să aibă drum deschis această unică enciclopedie a artelor indiene. Să-i mulțumim lui Didi - Amita Bhose - pentru acest dar al său - domnia-sa a tradus din sanscrită și era - și cred că și acum mai e - prima traducere în Europa a Natyasastrei. Studentul său cel mai bun de la sanscrită, Constantin Făgețan, a fost cotraducător.

http://www.edituracununidestele.ro/Carti.asp?ID=64

marți, noiembrie 08, 2016

luni, octombrie 03, 2016

E prea cald!




Ar fi un personaj de poveste dacă nu ai avea de-a face direct cu el. Găleata cu mopul lăsate strategic pe scări, „să ne facem că muncim”, drumurile în sus și în jos pe scări, trântitul ușii ghenei, o gălăgie agitată care te-ar determina chiar să-l compătimești dacă nu s-ar vedea efectul acesteia, mai bine zis lipsa efectului. Căci îngrijitorul de scară se îngrijește de orice mai puțin de scară.
-          Marine, ce faci, Marine? îl întreabă administratorul pentru a cincea oară în acea zi.
-          Păi ce să fac, fac curat!
-          Unde faci, Marine, unde faci, că uite, scara e tot nespălată!
-          Păi acu fac la ghenă!
Când face curat la ghenă nu face pe scară, când face în fața scării nu face în lift, când face în lift nu spală geamurile, când spală geamurile nu șterge balustrada. Marin, de fapt, e exemplarul tipic al omului puturos care te face din vorbe. Ghinionul lui e că treaba asta a lui nu se face singură, nu e ca grâul pe care-l arunci pe câmp și poate iese, poate nu, poate îl mănâncă ciorile, poate plouă și mai rămâne ceva și de recoltă. Mai mult decât atât, nu numai că nu se face singură dar se și împute. Și de-i mai zici lui Marin să măture chiștoacele din grădinița blocului iar el se uită senin la tine și-ti răspunde, privindu-te fix în ochi:
-          E prea cald!  (totuși, nu atât de cald încât tu să nu te poți duce la serviciu și să câștigi bani ca să-l plătești pe Marin),
apoi atunci, ei, da, atunci cum să nu fi de acord cu aripa tânără a colectivului de bloc care votează eliberarea lui din funcție, asta după un avertisment scris pe care Marin l-a ignorat pe motiv de căldură sau de șantaj emoțional sau de ce-o fi crezut el?

Când i-a venit sorocul, lui Marin nu i-a venit a crede că e adevărat. În preaviz omul nu mai făcuse nimic, că doar era în preaviz – motiv de constatare pentru cine avea ochi să vadă că omul acesta a stat în ”preaviz”   vreo 10 ani. Mizase însă pe aripa bătrână a scării – oameni care-l cunoșteau de când se făcuse blocul (indirect, prin a lui soață, care fusese prima îngrijitoare a scării și care îi transmisese lui postul). Oameni cărora le făcea mici servicii, cum ar fi plata unei facturi, cumpărarea unei pâini etc. Oamenii aceia erau bine înfipți pe scară, măcar așa, de bun simț și ăștia tinerii ar fi trebuit să plece urechea la revolta lor. Cum să-l dea afară pe Marin? Să se țină seama că ei nu sunt de acord și așa ceva e inacceptabil. Să se consemneze la avizier.

Marin însă nu a fost dat afară de nimeni. S-a dat singur afară.
Aviz tuturor celor ce se uită afară și spun:
- E prea cald!


miercuri, august 31, 2016

Free hugs

Aveam profesori care ni se adresau cu „dvs”. Nici macar apelativul „domnisoara” nu era peiorativ. Ma deranjeaza cand oamenii se adreseaza chelnerului, vanzatorului la persoana a doua singular, chiar daca acestia au 20 de ani. Sau cand se prezinta fara nume si prenume, doar cu prenumele. Sau cand te iau la pertu de la prima intalnire. Dar da, imi plac imbratisarile prietenilor si pancartele cu Free hugs.

vineri, august 19, 2016

Fortul 13 sau istoria tăcută


          Privești cuibul, făcut pe o conductă aproape lipită de perete, și pentru a nu știu câta oară te minunezi de puterea vieții. O fărâmă de rândunică își hrănește neobosită cei trei pui cu caș la gură. La toamnă toată familia va pleca spre a se reîntoarce în primăvară, va cârpi cuibul și ciclul vieții se va relua.
În dreptul ușii apare un bărbat care se prezintă simplu și-ți strânge mâna cu fermitate, încercând să distingă în privirea-ți ce te aduce taman acolo. Pe coridorul îngust, cuibul rândunelelor rămâne în urma voastră, iar voi vă îndreptați spre Fortul 13 Jilava, un loc al suferinței fără întoarcere pentru mulți.
Probabil că vizitatori – doi la număr – si gazdă sunt la fel de nedumeriți, dar se pare că și unii și alții au văzut multe la viața lor, gazda sigur mult mai multe decât cei doi care au sunat ieri să se programeze pentru a ajunge la locul unde s-a sfârșit din viață Monseniorul Vladimir Ghika sau celula mareșalului Ion Antonescu. Căci de nu ești prin vreo asociație de orice fel, nu ești rudă cu vreun fost „locatar”, nu ești ziarist, activist, nu ai nici măcar vreo rudă pe aici căreia să încerci să-i strecori ceva apoi chiar că nu prea ai motive să bați drumul până la marginea Bucureștiului, să treci prin protocolul de control asemănător celui de la aeroport, să lași telefoanele și buletinele la intrare și să parcurgi coridorul cel îngust doar cu un aparat foto. Și să parcurgi curtea închisorii Jilava pentru a ajunge la Fortul 13, unul dintre cele 18 forturi de apărare împotriva turcilor construite, în perioada 1870-1890 de regele Carol. Garnizoană militară și depozit de muniții până în 1907 când aici au fost aduși țăranii arestați, an din care locul s-a transformat în închisoare militară iar din 1948 a trecut în subordinea Direcției Generale a Penitenciarelor (Ministerul de Interne). Până în 1989, când aici au fost închiși revoluționarii. Iar din 1990 a devenit depozit de materiale…
Și timpul a lucrat asupra zidurilor și a memoriei… 
Și treci prin curtea închisorii Jilava – dincolo de zidul pictat (vei afla mai târziu de pe net că e opera unui tânăr de 28 de ani (știre din 2010)) cu personaje din filme zărești corpul nou al închisorii, o clădire portocalie. Și ți se pare tare ciudat că nu s-a găsit o soluție ca acest Fort 13 să aibă o cale de acces obișnuită, normală, și nu prin curtea închisorii. 
 Cum tot la fel te vei mira că ghidul tău – domnul care te-a întâmpinat – va fi comisarul șef Cristian Micu. Adică nu există un muzeograf? Cineva care să taie bilete de intrare, cum ar fi normal? Adică turul de onoare ți-l face comisarul șef care e și purtător de cuvânt al închisorii Jilava? Nici nu știi ce să mai crezi despre locul acesta care ar trebui introdus în circuitul turistic – dar pentru asta ar trebui să aparțină de Ministerul Culturii, bănuiești, și nu de Direcția Penitenciarelor. Dar nu știi ce să mai crezi despre ghidul tău, comisarul șef. Căci pare atât de implicat în conservarea fiecărei cărămizi de aici, în păstrarea locului, întreținerea lui, redarea lui oamenilor, spre cunoaștere, încât te întrebi ce s-ar întâmpla cu locul acesta dacă ar intra pe mâinile unor muzeografi plictisiți. Pare o problemă cu dus și întors. Pe de o parte îți dai seama că nu e normal ca dânsul să fie ghid și administrator etc, pe de altă parte nici că-ți imaginezi o altă persoană în locul dânsului. Căci pe lângă faptul că e documentat mai ceva ca un muzeograf, simți pasiunea pentru conservarea memoriei acestui loc. Te trezești spunând:
-         Omul sfințește locul.
Un loc mai potrivit acestei zicale nici că se putea. Paradoxal, nu?

Bineînțeles, ar fi meschin din partea ta să spui că simți ceva din suferința celor ce au fost aici. Nu ai cum. Simți doar frig, umezeală și iar frig. Deși e lumină electrică, locul pare întunecat și și este. Ici și acolo sunt puși paleți din lemn ca să nu calci direct în apă, căci locul se inundă imediat, fiind cumva mai în vale. Te surprinde dorința gazdei tale de a reconstitui atmosfera celulelor, astfel încât cei ce le trec pragul să-și facă o idee despre acele vremuri – zeghe, closet, lanțuri, paturi…
Istoria e prinsă aici dar și în sala de conferințe – o fostă celulă, unde se aflau la un moment dat și 213 deținuți, acum aproape recondiționată în totalitate – după părerea ta, albul zidurilor nu-și avea rostul, poate mai potrivită era o celulă cu ziduri din cărămidă, cât mai aproape de cea originală – dar ce bine că nu i-au pus și termopane, îți spui. Deși nu prea știi cine a recondiționat sala, aici se afla un proiector și vizionezi o parte din filmul de 45 de minute realizat de comisarul șef și de o colegă a sa cu ocazia inaugurării Memorialului, în 2013, de când e deschis publicului. De ce nu-l vezi și la televizor? Întrebare nepusă... Cu un an înainte Fortul 13 fusese catalogat drept monument istoric. În film sunt mărturiile celor întemnițați aici, deținuți politici, umbre uitate de țară.  Oameni care s-au opus regimului comunist și care și-au pierdut tinerețea aici. Speranțele, sănătatea, viitorul. Le poți vedea numele pe ecranele tactile, ce ciudat, nu? Tinerii trebuie atrași cumva, o fi zis Ministerul Educației, și le-a pus elevilor aceste ecrane tactile costisitoare. Elevi care vin cu ocazia săptămânii Școala altfel.

Tu ai fi distribuit altfel banii, îți zici, deși nici nu știi cine i-a băgat în ecrane tactile – Ministerul Educației, probabil. Dar tu ești mai de modă veche. I-ai fi dat Fortului 13 și ai fi făcut un drum de acces separat de cel prin curtea închisorii Jilava. Ai fi consolidat zidurile care sorb umezeala ca un burete, umezeală ce macină la temelie istoria.
Dar tu nu ești decât un vizitator curios sau ciudat, care strânge mâna unui comisar-șef care vrea să pună o bucată de sticlă peste scrisul memorabil pe perete al unui deținut, ca timpul să nu-l mai degradeze. Un comisar șef care se uită cu durere la cărămida ce se macină și încearcă să o protejeze cât poate – scoțând apa din celule cu pompa. O pompă dată de nu știu cine.

Vă strângeți mâinile, acolo, sub cuibul rândunelelor, pe coridorul închisorii, la ieșire, și în timp ce te îndrepți spre mașină ai impresia că ai Fortul 13 e un cuib pe care câțiva oameni nu-l lasă să se strice, întru păstrarea istoriei și a vieții.

PS: Date despre martiri, loc, istorie, găsiți din aproape în aproape, dând căutare Fortul 13 Jilava. Puteți începe de aici, de aveți răbdare.


PS 1. Ca să vizitați Fortul 13 trebuie să sunați la Penitenciarul Jilava și să vă programați. Și să aveți cu voi actul de identitate și, de doriți să fotografiați, un aparat foto – nu telefonul, care se lasă la intrarea în penitenciar.