vineri, februarie 26, 2016

Album de familie

Cele mai plicticoase momente, cand mergeai in vizita, erau cele ale albumului de familie. Albume cu bunici, stabunici, pe front, dupa front, in sosea, in costum national. Albume cu nunti, botezuri... Chipuri necunoscute, multe, multe, ti se perindau prin fata ochilor si degetul gazdei indica fara mila nume si chipuri, chipuri si nume. Cu coada ochiului te uitai la cotorul ramas, te luau transpiratiile, te foiai, dar erai tinutit locului - Stai sa o vezi si pe-asta, ca asta e cea mai frumoasa.... Dadeai din cap, scoteai doua vorbe de admiratie, mai degraba niste interjectii si plecai naucit.
Asta era inainte de facebook.
Acum, cele mai interesante momente ale facebookului, cele care atrag si cele mai multe likeuri si comentarii, sunt albumele de familie. Albume cu bunici, strabunici, pe front, dupa front, in costum national. Albume cu nunti, botezuri....

miercuri, februarie 24, 2016

Hitler e printre noi

Nu ne plac batranii. Sunt inutili, miros a naftalina in cel mai bun caz, nu au dinti in gura si sunt imbracati in culori sterse. Au dupa ei o nelipsita sacosa din fas si sunt peste tot, te impiedici de ei oriunde te-ai duce. Mai nou sunt si la demonstratii, ai naibii. La manifestari vin ca la plimbare. Ce cauta ei acolo cand moartea-i cauta pe acasa? Eu as zice sa-i gazam, ca sa terminam cu ei. Asa, cum facea Hitler cu evreii. Sa facem si niste experimente pe ei mai intai, ca sa fie si ei buni la ceva.
Ce-am ajuns noi, oamenii, in ultima vreme? Indiferent pentru ce ies oamenii in strada, e dreptul lor. Indiferent de varsta lor, de statutul lor, e dreptul lor. Oamenii au murit pentru ca noi sa iesim in strada si sa ne spunem nemultumirile, oricare ar fi ele. Nu am vazut oameni in strada pentru ca niste parlamentari si-au votat pensii nesimtite. Nici ca s-au inchis spitale. Nici ca ne mor copiii in spitale. Cand niste oameni in varsta ies in strada, indiferent de motiv, ii punem la zid si de-am avea o mitralerea i-am mitralia.
Nu va plac chipurile batranilor care au iesit in strada, nu? Atunci uitati-va la chipurile tinere ale celor 63 de oameni frumosi care au ars de vii la Colectiv. Mi-e rusine ca am ajuns sa traiesc intr-o Romania plina de ura. Stiu, o sa vreti sa ma mitraliati si pe mine, N-aveti decat. Dar poate va uitati un pic in oglinda si apoi un pic si la chipurile tinerilor frumosi care s-au prapadit in Colectiv. Daca mai aveti un pic de omenie in voi, aprindeti o lumanare si faceti o fapta buna. Haideti sa construim si nu sa demolam.

marți, februarie 23, 2016

Cea mai scurta lectie de franceza

Erau trei - o femeie si doi barbati. Ma priveau cu jena si cu aceleasi sentiment ii priveam si eu. Motivul era diferit, insa: eu imi oprisem privirea pe mainile muncite ale femeii si pe ridurile adanci brazdate pe fata. Aveau toti trei ochi obositi, de oameni truditi. Ei ma priveau cu jena cu care privesti un profesor de care-ti depinde soarta. Aveau dublul varstei mele acesti trei elevi intarziati, inscrisi la seral, pentru a-si pastra cine stie ce serviciu prapadit.
Din bancile in care se asezasera, la ora 7 seara, asteptau sa iau o creta si sa astern pe tabla niste cuvinte necunoscute, intr-o limba straina. M-am mai uitat o data la mainile lor, i-am intrebat cum ii cheama si, ocolindu-le privirea, le-am spus ca ne vedem data viitoare. Ora de franceza se terminase inainte de a incepe.
A fost cea mai scurta lectie 'predata' vreodata de mine.

luni, februarie 22, 2016

Eleganta, pe patul de moarte

Pe strada Romano, cu spatele la cladirea aflata pe locul unde era sanatoriul Caritatea, unde s-a stins Eminescu, o casa moare... A fost prima data cand era cat pe ce sa trec de poarta si sa patrund intr-o curte ce ma chema din amintiri nestiute. Am privit minute in sir usa din lemn, dar mai ales grilajul din fier de la demisol. O cladire scaldata-n soarele lui februarie....









joi, februarie 18, 2016

Calitatea de prost

- In calitate de ce?
- In calitate de parinte.
- Nu se poate decat cu acordul studentului sau daca veniti cu studentul.
Parintele respectiv a zambit si a zis:
- Deci desi parintele e cel care-l sustine in facultate pe student....
- Si el plateste taxele, da, totusi nu poate vedea notele copilului lui decat cu acordul acestuia sau daca e insotit de acesta.
Parintele, om cu parul alb, trecut prin aceeasi facultate de stat, unde daduse examen serios iar secretara o sunase pe maica-sa cu zeci de ani in urma, sa o atentioneze ca fiu-sau avea doua restante in anul I si risca sa piarda facultatea daca nu le lua, deci parintele zambi iar, amar:
- Drepturile studentilor, nu?
Secretara dadu din umeri, indiferenta.


Povestea aceasta mi-a fost zisa de un prieten care-si tot trimite copilul la facultate. De fapt nu unul, ci doi copii. Mi-a zis:
- Pe mine ai mei nu m-au trimis niciodata la scoala, ii rugam eu sa ma lase la facultate, ziceau sa ma fac mecanic auto. Iar eu ma rog de copiii mei sa faca o scoala, ba le-o mai si platesc. Clar ca sunt prost!

Am tacut. E prietenul meu, dar chiar nu pot sa-l amarasc si eu si mai tare. Fiindca are dreptate

vineri, februarie 12, 2016

Profesor sau jandarm?

M-a întrebat cineva și m-am întrebat și eu dacă m-aș întoarce la catedră. Din păcate, răspunsul e negativ. Nu, nu m-aș mai întoarce la catedră. Cu părere de rău, totuși. Pentru că elevii sunt deștepți și dacă-ți place profesia de dascăl, ai răbdare și ceva noțiuni de pedagogie și psihologie, te respecți pe tine și-i respecți și pe cei din fața ta, ei, bine, ai face treaba bună. Dacă-ți stăpânești și materia atunci chiar că locul tău e la catedră.
Nu astea sunt problemele.
Dacă ai avea manuale bune - ce ciudat, nu? manualele bune sunt lăsate în afara școlilor și tu răsfoiești un manual din care nu ai ce alege, să ai o lecție cap-coadă ci ai niște noțiuni aruncate ca într-o găleată.
Dacă nu ai avea manuale dar ai avea posibilitatea să-ți desfășori ora după nivelul elevilor și după metode interactive, vii.
Dacă ai avea parte de respectul elevilor - admițând că și tu îi respecți și profesionalismul tău te face respectat, iar ca om nu ești un frustrat și un nemernic.
Dacă ai avea metode de sancționare - reale, care să conteze și să-l disciplineze pe elev.
Dacă toate aceste patru condiții ar fi îndeplinite, eu m-aș întoarce la catedră.
Nu discut problema salariului, că nici nu știu cât este, doar ca este mic. M-aș împăca și cu asta, vorbesc în nume personal. Deși nu e corect. Trec peste.
Dar atâta timp cât la o școală de elită zece minute după ce s-a sunat de intrare tu aduni elevii în clasă, zece minute încerci să-i convingi să-și închidă telefoanele, încă zece să-i faci să dispară mâncarea de pe bănci și să încerce să-și țină vezica fiindcă e imposibil ca un sfert din clasă să aibă probleme urgente exact în timpul orei, ei, bine, atunci nu are nici un rost să să fii profesor. Te poți duce la o grădiniță și ai măcar satisfacția că i-ai educat. Dacă tu nu îi poți sancționa că se ridică în picioare, că vorbesc, că râd, sau îi poți sancționa însă acele sancțiuni sunt de râsul curcilor, atunci ce să cauți la catedră? Dacă râde în timpul orei tocmai elevul care afirmă că un profesor trebuie să fie tolerant, sa nu-și judece elevii, să fie profesionist, iar tu ești așa, atunci ce să cauți la catedră?
Dacă un elev te poate amenința, te poate îmbrînci și chiar îți poate trage una după ceafă pentru că ți-ai permis să-i faci observație - nu e cazul la școala de elită de care vorbesc, dar e cazul într-o mulțime de școli de cartier, atunci ce să cauți la catedră?
De-i întrebi pe profesorii mai în vârstă și profesioniști despre învățământul de azi, mai întâi le vei auzi oftatul și mai apoi opiniile. Oftatul acela vine din durerea sufletului. Căci oamenii aceștia sunt ca un baraj în calea potopului. Mai rezistă cât mai rezistă, unii au deja multe fisuri făcute de vremuri dar când se vor duce și aceștia din sistem se va alege praful și pulberea de învățământ. Când se vor duce și aceștia, învățământul va fi ca un bar cu program prelungit: elevii vor veni ca să bea suc, ba chiar și o bere, să fumeze în veceul școlii, să butoneze pe telefon, să comande pizza când le e foame și să râdă. Să nu credeți că nu fac asta deja jumătate din timp.
De aceea zic pas, nu, mulțumesc. Nu sunt jandarm, nu sunt nici bonă, nici îngrijitoare la grădiniță, nici barmaniță.
Trăiască nația!

miercuri, februarie 03, 2016

Viața ce împletește moartea

Mâinile lor împleteau garoafe în jurul bețelor scurte. Repede, deși omul pentru care o făceau nu mai cunoștea graba. Jerba se contura în jurul scheletului din lemn, între cei doi florari, un el și un ea. Cu fustă tradițională, așezată pe un taburet din plastic, răsucind florile cu îndemânare - țiganca - iar el cu pălărie neagră pe cap, în fața unui chioșc-florărie la zece metri de McDonald's Obor, păreau dintr-un alt timp, de sfârșit de secol XIX. La alți zece metri, o tânără își potrivea obiectivul aparatului foto, spre imortalizare, în timp ce oamenii treceau indiferenți prin fața ei.
Și te oprești o clipă, cât să lași loc să surprindă viața împletind moartea, și privirea ta o întâlnește pe cea a țiganului tânăr care repară fermoare. Amuzat, dă din umeri și zâmbește, a „Ce să-i faci, asta e!” și zâmbești și tu, la rându-ți, îmbrățișând scena cu doar câțiva martori: tu, țiganul cel tânăr și fotografa care împletea și ea, prin imagine, o jerbă nemuritoare.