vineri, martie 18, 2016

Marin Sorescu. 80.

De pe peretele din spatele functionarei de la Posta Romana, 
Marin Sorescu ma priveste blajin.Zambeste intelegator: vremurile sunt urate, oamenii sunt grabiti, timbrele s-au scumpit, tinerii nu stiu sa completeze un formular, o batranica doreste sa trimita in America o vedere, un domn plateste o amenda, un chinez plateste factura telefonului, un arab plateste o taxa pentru autorizatie de constructie sau ceva de genul asta... Imprimanta scoate chitantele, zgomotos, si in timp ce-l privesc si eu pe Marin Sorescu si ma intreb ce cauta acolo (ma dumiresc ulterior, e un eveniment in colaborare cu Posta Romana) citesc poezia de pe afis: 
 
 
 
 
 
 
Boala


„Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.”

Si ma intrebam de ce e trista doamna de ghiseu...

joi, martie 03, 2016

De ziua scriitorului



Între 1969-1971 Didi – Amita Bhose – a avut o rubrică permanentă în pagina pentru femei a ziarului indian Jugantar, publicând articole despre obiceiuri autohtone și aspecte sociale, ce vor fi reunite, în 1972, în cartea „Alapinir alapani” – „Dialog pentru femei”.



În 1969, la Calcutta apare „Amrao svapna dekhi” – „Și noi visăm”,  jurnalul de călătorie în România, semnat Amita Bhose (Ray, după numele de căsătorie). La posturile de radio indiene acest jurnal este considerat „cea mai bună carte despre o țară străină”. O țară care a devenit a sa începând din 1971.

 La mulți ani, Didi – Amita Bhose. La mulți ani tuturor scriitoarelor si scriitorilor din lumea întreagă, oameni ce înfrumusețează spiritul și inima.

Constantin Brâncuși


„Vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor”

În Herăstrău, umbrit de frunze, vara, abia vizibil, însă dezgolit iarna, Constantin Brâncuși încearcă, parcă, precum o coloană a infinitului, să ducă privirea omului spre cer și nu spre toboganele colorate din spate-i. 
 
 
„Tăiat în piatră cenușie, cu înfățișare solemnă de sacerdot care oficiază, ținând în mâini uneltele sacre ale sculptorului, oprit sub arcada unei porți cu referință la motivul stâlpilor de pridvor țărănesc, veșnicit în operele sale, Constantin Brâncuși apare în statuia realizată de Ion Irimescu în 1967, deopotrivă ca un artist apropiat de oameni, venind spre ei, dar și ca un simbol al perfecțiunii de neatins” – Povești cu statui și fântâni din București, de Victoria Dragu Dimitriu, Editura Vremea, p. 207.