joi, mai 12, 2016

Posta Romana cu E-Mag se tratează

Urechile mi-au auzit atâtea jigniri, acuze, încât eu i-aș fi dat dracului și i-aș fi dat afară. Toate frustările, nemulțumirile celor de la coadă se vărsau în capul lor, iar ele erau acolo ca un sac de box, incasau si taceau.
Cădea rețeaua, nu mergea imprimanta, nu aveau hartie, nu aveau xerox, nu se mișcau repede sau nu înțelegeau scrisul. Predau coletele sau explicau de 10 ori unui tanar unde se trece destinatarul pe un plic. Dădeau timbre și încasau amenzile șoferilor. Eliberau rovignete dar nu funcționa sistemul. Oamenii înjurau, ele tăceau.
Merg la posta aceasta de câțiva ani, cu colete. Uneori, cand cate un individ ciudat incepea sa le jigneasca interveneam. Ca asa sunt eu, nu ma pot abtine, mi s-a mai spus. Poate ca ar fi intervenit si ele, nu stiu, dar cred ca au niste dispozitii - clientul nostru e stapanul nostru! O sa spuneti ca a merge la posta echivaleaza cu a irosi o ora din viata in nervi si cozi. Adevarul e pe aici, dar vina nu e a celor de la ghisee. Sunt putini si din ce in ce mai putini. Nu au strictul necesar - hartie, imprimanta, calculatoarele cad in retea. Situatia asta nu e creata de femeile care se afla in spatele ghiseului. Undeva, sus, cineva falimenteaza Posta Romana.
Eu, in acesti ani, le-am auzit povestile. Nu, nu mi s-au confesat. Le-am auzit vorbind intre ele, sau vorbind trei cuvinte in soapta la telefon cu copilul ramas singur acasa, dupa ce acesta sunase de cinci ori, dar mama nu-i putuse raspunde. Au părinți bolnavi, au rate, se gândesc dacă mai apucă pensia.
Puțini le spun „mulțumesc” sau le zâmbesc. E trist.
Azi, din cele două ghișee care mai funcționează, doar unul mai era destinat activității poștale. În dreptul celuilalt apăruse un panou luminos pe care scria E-Mag. Eliberare comenzi. Ghiseul respectiv era deservit tot de o doamna de la posta. Cum a ajuns emagul in posta romana poate ca e treaba altora care se fac ca au treaba. Eu, una, vreau sa merg la posta in continuare si doresc sa exista in tara asta in continuare o posta romana. Asa cum vreau sa existe si companii de exploatare a carbunelui, a huilei si mama huilei.
Adica eu vreau sa existe Romania, cu oamenii ei, cu povestile lor si istoria lor, ce mama dracului se fac astia de sus ca nu înțeleg?

miercuri, mai 11, 2016

Despre sprijin

Suntem față-n față, la doi metri distanță una de alta. Ea se împiedică în bordura de nici zece centimetri, încearcă să-și păstreze echilibrul dar e clar că va cădea, e deja pe jumătate prăbușită însă mâna întinsă instinctiv se proptește în pieptul meu. Strânge tot instinctiv, doare, femeia se redresează și abia atunci mă vede. Se uită la palma sa, jenată, înțelegând, și întreabă:
- V-am lovit, vă doare? Îmi pare rau, vă rog să mă scuzați.
Zâmbesc, deși doare în continuare și răspund:
- Nu, stați liniștită, nu m-ați lovit.
Se uită la bordură, se uită la mine, se uită la mâna sa și apoi zice, ca trezită dintr-un somn:
- Dacă nu erați dumneavoastră îmi spărgeam capul. Vă mulțumesc.

Poate fi un străin, de cele mai multe ori sunt prietenii, părinții. Sunt lângă noi ca să nu ne spargem capul. Totul e să întindem mâna și să cerem sprijin. Uneori vor zâmbi, alteori ne vor dojeni, dar nu se vor da la o parte, lăsându-ne să cădem.