miercuri, iulie 19, 2017

Hai în parc să ne jucăm singuri



Sunt mulți ani de când nu am mai fost într-un spațiu de joacă aflat într-un parc. Beneficiară indirectă. Ieri am însoțit un băiețel de un an și jumătate și în afara faptului că am văzut mai mulți bărbați ieșiți cu copiii „la aer”, am mai observat că deși locul s-a modernizat moravurile nu s-au schimbat în bine.
Mai întâi că multe mămici, aflate pe bancă, erau mai interesate de discuțiile de la telefon sau cu colegele de bancă decât de propriii copii. Mai apoi că mai toți copiii păreau să-și apere cu îndârjire jucăriile la apropierea altor copii, sub privirea neimplicată a însoțitorilor.
Discuțiile adulților nu sunt o noutate. Nici egoismul copiilor. Da, o să mi se spună – De ce trebuie să împartă X o jucărie cu Y? Ce, tu, adult, împarți cartea pe care o citești cu Y? Da, poate că o împart. Și da, nu e vorba de a împărți cu celălalt apa, covrigul, deși covrigul, dacă nu ai mușcat din el, poți să-l împarți. Ci e vorba de a împărți cu celălalt joaca. Joaca, mijloc de educare. Întru generozitate, ajutorare. Joaca, mijloc de comunicare.

Ieri, trei copii până-n 2 ani se nisipeau – a se citi: stăteau în fund în groapa cu nisip și încercau să pună în forme ceea ce clepsidra nu reușește să prindă. Când în raza privirii apărea o formă mai colorată ca aceea pe care o țineau în mână aceasta devenea brusc obiectul interesului și după un murmur mic de protest proprietarul i se schimba.

Intervenția brutală a părintelui care s-a apropiat de groapa cu nisip și i-a tras copilului lui una cu lopețica peste picior ne-a luat prin surpindere și pe mine și pe cealaltă însoțitoare. Copilul, deposedat de lopețică, a îndreptat mâna spre alta, însă tatăl l-a luat pe sus, i-a tras câteva palme peste picioare și l-a trântit din nou în fund în groapa cu nisip, iritat și indicându-i, pe ton imperativ și ridicat, să se joace cu propriile jucării. Mirați, ceilalți doi copii se uitau la cel pe ai cărui obraji curgeau lacrimile.
- Nu mai dați în el/ Nu-l mai loviți… am zis amândouă în același timp.
Cu capul în jos, pe vine, bărbatul se justifică:
- Să înțeleagă că nu are voie să se joace cu jucăriile altuia, are jucăriile lui! Să înțeleagă de mic asta!
Nu ridică deloc privirea, încearcă să-și facă de lucru cu mâinile, adunând jucării, scuturându-le, aruncându-le pe toate la un loc în nisip.
- Vorbiți-i, dar nu-l mai loviți. Și până la urmă de ce să nu se joace cu jucăriile celorlalți?
Glasul femeii e trist.
Bărbatul nu zice nimic, se așază în fund lângă copilul lui, îi șterge cu dosul palmei lacrimile de pe obraz, îl scutură de nisip și-i pune la îndemână jucăriile. E stângace, vizibil rușinat de ieșirea lui și de faptul că nu știe cum să reacționeze. Rămâne așezat lângă copilul lui, ca un câine vinovat, neridicând privirea.

Mai târziu, plictisit de jocul la groapa cu nisip, băiețelul pe care l-am însoțit a fost atras de două cutii colorate de pe o bancă. Proprietarul le-a strâns repede și le-a ascuns la piept, întorcându-se pe jumătate cu spatele la noi.
- Nu vrea să ți le ia, e curios, vrea să se joace un pic, poate îi arăți tu ce mașinuțe frumoase ai.
Băiețelul s-a luminat dintr-odată. I-a arătat comoara lui, mașinuțele, le-a pus piesele la loc de câte ori cel mic le dezmembra, îl dojenea blând să nu le mai desfacă, apoi iar îi arăta cum se unesc bucățile de lego, totul sub privirea foarte mirată a surorii mai mari care a exclamat:
- Ai șase ani și tot degeaba!
Pe bancă, un metru mai încolo, mama lor împărtășea altei femei nemulțumirea sa legată de nu știu ce rudă.

În turul nostru prin parc am trecut de vreo trei ori pe lângă o bancă  împărțită de o bunică și nepoata de vreo opt ani. Prima dată fetița a țâșnit de pe bancă atunci când băiețelul s-a îndreptat spre păpușa colorată, apărându-și teritoriul – „E a mea!” - ,  a doua oară a acoperit păpușa cu un batic, a treia oară a pus rucsacul peste păpușă. Băiețelul se îndrepta însă mereu spre bancă, amintirea lui poziționând bine păpușa. Bunica nu a schițat nici un gest, ca și cum nu ar fi fost.

Fire de nisip… ca și nu ar fi fost.

vineri, iulie 14, 2017

Vive la France și românii ce au înălțat-o



Pe alei, turiști cu harta locului în mâini ( hartă pe care o vor restitui la plecare) par a fi într-un labirint, izolați de restul lumii printr-un gard înalt din ciment. Deși e iulie, aici pare a fi mereu toamnă, căci frunzele îngălbenite deja acoperă pașii. E liniște, nimeni nu strigă, nu se aude nimic din afara gardului, doar turnul priveghează de oriunde ai privi cerul. 



În cimitirul Montparnasse își dorm eternitatea celebrități franceze sau străine ca: Marguerite Duras, Samuel Beckett, Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir, Charles Beaudelaire, Guy de Maupassant, Paul Deschanel (președinte al Republicii în 1920), Serge Gainsbourg, Saint Saens, Sainte Beauve, Flammarion, Hachette -  editorii. Și mulți alții. Dar și români iluștri: Tristan Tzara (ecrivain, pere du Dadaisme), Eugen Ionesco (ecrivain, dramaturge), Emile Cioran (philosophe roumain), Contantin Brâncuși (sculpteur roumain, Le Baiser). Parantezele aparțin hărții, Tzara și Ionesco fiind considerați francezi. Aici, pe un mormânt aflat departe de cel al lui sculptorului, se află Sărutul, pe care nu-l mai poți vedea căci este îmbrăcat într-o cușcă din lemn. Aici, în cavouri de doi metri lungime și nici un metru lățime un vitraliu lasă lumina să ajungă la cel pe care nu-l mai vizitează nimeni de un secol. Unul lângă altul, ca niște cazemate țuguiate. Amestecate cu morminte cu cruci din piatră, așa cum vezi și în cimitirele noastre. Prezentul a renunțat la cavourile ce strigau cerului și acum plăci de marmură se întind la picioarele tale, parcă obligându-te să faci o plecăciune pentru a-i aduce un omagiu celui vizitat.


Căci cimitirul Montparnasse este un muzeu în aer liber, dincolo de destinația lui practică – ici și acolo vezi fotografia unei adolescente sau a unui tânăr și urmele celor ce s-au gândit la ei: Sofiei i s-au adus inimioare din fetru sau din piatră, pe care stă scris Je t’aime, în ficusul ce pare să nu înflorească niciodată se află două globulețe, un moș Crăciun și un breloc cu un ursuleț din pluș. Sofia nu zâmbește, e gânditoare și nici tu nu zâmbești, încercând să îmbrățișezi toți acei necunoscuți care și-au plâns durerea și dorul aici.

Inimioare vei găsi și pe alte cavouri, dar e o altfel de dragoste, e dragostea aceea respectuoasă care nu doare, nu sfâșie inima de dor și de revoltă.


În parcelele numerotate, în căutarea numelui de pe hartă, pașii te poartă printre statui înfățișând femei plânse sau un fel de extraterestru cu coadă sau două mâini împreunate ale unor doi bărbați ce împart același mormânt.  Sau mici figurine japoneze. Plăci simple, fără inscripție sau modeste, cavouri fastuoase amintind de cele ale regilor de la Basilica Saint Denis -  cum e cel al familiei Charles Pigeon, cei doi soți fiind reprezentați prin statui, lungiți pe cavoul înalt. 

Cavouri peste care lichenii au pus stăpânire, arătând că de fapt natura e adevărata proprietară a locului.

Întâi cauți mormântul lui Marguerite Duras – e cel mai aproape de intrarea ta în cimitir. Ratezi, nu-l găsești și te îndrepți spre mormântul tinerei rusoaice ce s-a sinucis din dragoste și pe care se află Sărutul lui Brâncuși, o comandă pe care acesta a primit-o în 1910. Traversezi o străduță, intri iar în cimitir, și privirea ți-e atrasă, în stânga, de un cofraj din obs pus în continuarea unei plăci verticale de vreun metru. Acolo bănuiești că e, instinctiv. Te apropii, locul este acesta, într-adevăr, pe zidul clădirii ce ține loc și de gard este o cameră video și în fața mormântului o plăcuță îți interzice „în mod absolut să te apropii și să atingi mormântul”. Dai târcoale sculpturii, vezi câțiva centimetri din baza sculpturii, restul e îmbrăcat în obs, o plasă din sârmă lasă să se întrevadă ceva din ea pe la jumătate, te întrebi ce se întâmplă, ce s-a întâmplat, de ce, poate că o protejează, poate că a fost vandalizată? Nu e nimeni să-ți răspundă, doar pașii unei familii cu doi copii, bunica îi însoțește, afli ulterior că nu sunt împreună, doamna e pariziancă, familia e canadiană, s-au întâlnit în cimitir și doamna a vrut să le arate ceva extraordinar. Se miră când aude că nu ești canadiancă precum familia pe care o însoțește, a, ești din România! Tu le spui canadienilor că era român, le povestești câte ceva despre ansamblul monumental de la Târgu Jiu și le spui că la Paris există muzeul Constantin Brâncuși…
- Da, dar a trăit toată viața în Franța, zice cu mândrie doamna în vârstă adjudecându-l pe Brancusi, cum îl pronunță ei, Bran-cu-si.
Mai spune că a văzut Le Baiser de nenumărate ori, este o operă „magnifique”. Oare de ce or fi pus cofragul acesta? Poate ca să protejeze sculptura…
-         Trebuie să valoreze tare mult... mai spune dânsa.

Pe mormântul lui Brâncuși, într-o altă divizie, nu se află nimic, decât numele lui și numele a încă doi români – Alexandre Istrati și Natalia Dumitresco -  vei afla mai apoi că erau pictori și au avut atelierul lângă Brâncuși, la Paris, în 1948 și au fost moștenitorii banilor, titlurilor, ai unor sculpturi și piese de mobilier ale sculptorului. El lăsând atelierul statului francez,  așa cum bine știm cu toții, cu condiția reconstituirii lui (despre condiția respectată și despre atelier într-un episod următor). Mormântul e simplu, din piatră (afli că Brancuși și l-a cumpărat cu un an înaintea morții sale) și pe el se află două bilete de autobuz țintuite de câte o pietricică, un semn al vizitei des întâlnit pe mormintele celebrităților de aici. De jur împrejur sunt flori și tufe verzi, de ai impresia că tocmai înaintea ta a plecat cel ce le-a dispus. Poate că împlinirea a 60 de ani de la moartea sa a prilejuit acest regal al florilor. Turnul Montparnasse, primul zgârâie nori al Parisului, se înalță impertubabil, murdar, ignorând, desigur, geniul românului care și-a trimis păsările spre înaltul cerului.




                                                    

                                                                                     Cioran se lasă și el greu găsit, o lespede de marmură gri împărțită cu cea care i-a fost alături 50 de ani, cu discreție, Simone Boue.  Pe  lespede se află o cutie cu scrisori în care poți lăsa „Scrisori pentru Cioran”. O panglică tricolor leagă cheița, trimițând spre țara care i-a retras cetățenia dar pe care Cioran pare ca a avut-o în inimă toată viața, din moment ce a trăit ca apatrid și nu a cerut cetățenie franceză. O mușcată, o țigară, pietricele înconjurate de un șnur cu două cruci, trimitere, probabil, la tată lui, protopop, și la ultimul lui interviu: „Sunt ateu. Nu cred în Dumnezeu și nici nu mă rog. Există însă în mine o dimensiune religioasă de nedefinit, dincolo de orice credință”. Un om pe care-l caută lumea în cimitir, spre a-i aduce omagii, lui, celui ce ura gloria și care, atunci când era oprit pe stradă și întrebat de e cumva Cioran, răspundea răspicat: „Nu”.

În cele trei cămăruțe de bone din preajma Jardin de Luxembourg, Cioran îi primea pe Eugen Ionesco, Samuel Beckett, aflați și acum în preajma lui. Eugen Ionesco și Rodica Ionesco se odihnesc sub o lespede simplă, cu o cruce orizontală încrustată, culoarea lespedei trimițând parcă la absurdul pe care l-a prins în teatrul vieții. „Mă rog La Nu Știu Cine /Sperând ca acesta să fie Iisus”, citești pe marginea lespedei.

Spre o altă ieșire din cimitirul-muzeu îl cauți pe Tristan Tzara. Privirea ți-e atrasă de o un om îngenuncheat, sprijinit într-un baston, pe lespedea unui sculptor: Mercedes Lobo. Treci, ajungi la capătul aleii, te întorci și abia atunci zărești, lângă lespedea lui Lobo, numele acoperit pe jumătate de tufișul ce crește în pământul mormântului părintelui Dadaismului, Tristan Tzara. O plăcuță îți anunță numele, anii și profesia: poet. Verdele tufișului și modestia naturală a pământului contrastează cu eleganța rece a lespedei și a statuii vecinului.

Pe aleile cimitirului Montparnasse, îi mai cauți pe Samuel Beckett – dintr-un motiv foarte simplu, a fost, împreună cu Adamov și Ionesco, subiectul tău de licență. O lespede gri, simplă.

 Te încăpățânezi să o găsești pe Marguerite Duras, căci cărțile ei îți hrăneau studenția. O găsești și furi un fir de lavandă de la picioarele lespedei, regretând că nu ai și tu un pix la îndemână să-l lași amintire în imensiul ghiveci.

Mai încolo, lespedea orizontală sub care dorm Simone de Beauvoir și Jean Paul Sartre e acoperită de sărutări, iar pe cea orizontală biletele de metrou mărturisesc frecvența vizitelor celor curioși să afle unde se odihnesc cei nedespărțiți.

La ieșirea din muzeul-cimitir lași harta în cui, pe zidul gheretei goale, bei apă de la cișmea, privești pentru o ultimă oară locul tăcut, turnul Montparnasse nu se vede din unghiul acesta, cerul e liber și pășești în lume ducând pe talpă o frunză îngălbenită, strecurată în sanda de soarta care-ți amintește astfel că la un moment dat totul va fi tăcere.


 Notă: Nici o fotografie, nici o parte din acest articol nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

marți, iunie 27, 2017

Să vă fie rușine!

În 1971, Didi - Amita Bhose - se înscria la doctorat, sub îndrumarea doamnei Zoe Dumitrescu Bușulenga: Influența indiană asupra gândirtii eminesciene. În 1975 îl susținea și despre această teză de doctorat publicată sub titlul Eminescu și India s-a spus că este cea mai amplă și mai sistematică tratare a problemelor relațiilor dintre gândirea indiană și opera literară a lui Eminescu. Amita Bhose era singurul filolog indian care cunoștea limba română, asta ca să vă dați seama despre demers.

La Galați, o persoană și-a lansat cartea în spaniolă - teza sa de doctorat ( inscris la doctorat in 1992)care avea titlu asemanator cu al lui Didi. Persoana respectivă se lăuda că primise premiul Academiei Romane pentru teza sa (care avea numai citate din Amita Bhose si Sergiu Al-Geroge). Si declara senin si cu mandrie ca trei ani nu a stiut ce sa scrie la teza, ca nu se lega nimic.

De ieri un individ care va fi prim-ministru a renuntat la teza sa de doctorat, pentru ca s-a dovedit că a fost plagiată. De parcă poți să renunți la ce ai furat și să fii curat ca lacrima.

E o rușine ce se întâmplă în România. Și o să folosesc un cuvânt dur - mi-e scârbă de acești indivizi care nu au Dumnezeu, nu au onoare, rușine.

Să îi iertați, Didi - Amita Bhose - pe acești indivizi și să ne iertați și pe noi că nu facem nimic ca să-i sancționăm. Sunteți mai româncă decât mulți dintre români și ați iubit țara asta așa cum mulți nu o iubesc.

joi, mai 11, 2017

Agresiunea, ca pariu

Se uită la el cu dispreț și se uită la el pentru că nu are încotro, este chiar în fața ei, îi blochează trecerea. Sunt în magazin, ea tocmai ce a plătit sticla cu apă, la casă, cei doi erau în spatele ei, nu a observat că erau tot cei ce comentaseră pe stradă același lucru pe care unul dintre ei, cel ce i-a blocat trecerea cu un rânjet, i l-a zis adineauri:
- Am făcut pariu cu prietenul meu că ați făcut sport de performanță. Așa-i sau am pierdut pariul?
El a rânjit ca și cum i-ar fi făcut un compliment, un supercompliment, privirea ei este însă plină de dispreț.
- Dacă ați făcut pariu pe seama altuia atunci să vi-l asumați.
El rânjește în continuare:
- Am pierdut sau nu am pierdut?
- Are vreo importanță pentru dvs dacă am făcut sau nu sport? întreabă ea uitându-se urât.
- Păi are, că am făcut un pariu.
- Poate faceți pariuri cu lucruri pe care le cunoașteți și care vă privesc, nu credeți?

Și doamna își ia sticla de apă, îi zâmbește doamnei de la casă și-i mulțumește, se mai uită o dată urât la individul de vreo 55 de ani, cu tricou roșu și păr vopsit blond și se întoarce pe călcâie.


O fi făcut ori nu sport de performanță doamna însă doamna clar a învățat pe undeva că acel comportament este o formă de agresiune. La școală clar nu, căci la școală nu se învață despre discriminare, violență. Deși ar fi tare indicat să se învețe.




miercuri, mai 10, 2017

Cum să înveți sanscrita cu guru de guru

Ne-am întâlnit la un târg de carte. Avocat sau arhitect, parcă. Voia să învețe sanscrita. Știa de manualul lui Didi și m-a rugat să-i păstrez un rând de manuale - sunt trei volume. Dă o tură și se întoarce.
Nu s-a mai întors. Ne-am reîntâlnit la un alt târg de carte, și-a cerut iertare că nu a revenit atunci, i-am spus că nu are de ce. A ținut însă să-mi spună motivul:
- Știți, l-am întrebat pe cutare - și a zis un nume românesc de care nu am auzit niciodată. Fac cu el sanscrita. Și i-am zis de manualul Amitei Bhose și el a strâmbat din nas, a zis că nu e prea bun. De aceea nu l-am mai luat. Facem după alte manuale, englezești.

Nu am avut ce să zic. Omul era foarte convins că un tânăr român știa mult mai bine sanscrita decât o indiană cu două facultăți în India, doctorat în Eminescu, în limba română, profesor de bengali și sanscrită la Universitatea București, predând în limba română, autoare de manuale de bengali și sanscrită în limba română, care erau suportul de curs. Traducătoare din sanscrită a Natyasastrei, a Caruței de lut de Șudraka, traducătoare din bengali a lui Tagore.

Nu am ce să zic. Ce poți să spui, nu?

marți, mai 09, 2017

Dincolo de plăcerea fizică

Eu nu vreau să dispară librăriile fizice. E ca și cum ar dispărea piețele și ar fi înlocuite de site-uri. Totul - virtual -,  mărul se rotește în fața ta, pe ecranul calculatorului, e roșu, mare, frumos. Nu-l poți mirosi, însă. Nu-l poți atinge.
Așa și cu librăriile. Sunt librării exclusiv online - vezi cartea, eventual citești un fragment din ea, o cumperi pe net și-ți vine acasă. Se pare totuși că știi ce vei cumpăra și de te-ai păcălit însă și nu-ți place poți returna cartea în 15 sau 30 de zile. Timp destul ca să-ți placă și tot să te decizi să o dai înapoi.

E adevărat, aceeași carte pe care o găsești în librăria fizică poate fi cumpărată și din librăria online. În prima o cumperi cu 30 de lei, în a doua e posibil să o găsești cu cu 50% reducere, cu 15 lei. Ma refer la cartile nou aparute, cele care au câțiva ani pot fi și cu 70% reducere, online. Asta pentru că în librariile fizice nu se mai găsesc - din cauza lipsei de spațiu - și pentru că editurile mari au tipărit tiraje mari și preferă să recupereze prețul de tipar decât să dea cartea la topit.   (există însă și cazuri în librarii fizice - există un fel de anticariat în București unde laureați Nobel ajung să fie cumpărați cu...5 lei)


De ce nu fac și librăriile reduceri de 30-50%? Pentru că nu pot. Pentru că acel 30-50% este diferența care le rămâne lor din vânzarea cărții. Acela e rabatul pe care-l acordă editurile librăriilor. Librăriile fizice plătesc chirii, salarii, lumină etc. O librărie online are costuri mai mici, de unde și rabaturi mai mari acordate cumpărătorilor. La acel procent de 30% - diferenta de la editură la raft - o librărie online poate renunța fără să fie pusă în pericol funcționarea ei.

Indiferent de prețul cu care vinde libraria fizică o carte sau librăria online aceeași carte, editura le acordă  cam același rabat - 30 (foarte rar, spre disparitie) - 45% (din ce în ce mai des. Vreau să spun că editura dă și uneia și alteia cartea la același preț de vânzare. Că librăria online o vinde cu 30-50% mai puțin  e problema ei, aparent. Deși începe să fie o amenințare serioasă pentru librăriile fizice, căci oamenii au ajuns să intre în librării, să răsfoiască o carte și să o cumpere online, mai ieftin. Desigur, pentru ei e un chilipir. Nu au de unde ști ce se întâmplă, de fapt. Cum nu știu nici că librăriile online își onorează greu partea lor de contract - adică se despart greu de banii încasați, astfel încât te rogi de ele cu lunile ca să-ți dea banii din vânzări.

Acum înțelegeți de ce nu vreau să dispară librăriile fizice? Nu numai pentru mirosul unic de carte proaspăt tipărită sau pentru plăcerea răsfoitului sau cititului...


luni, mai 08, 2017

Femeia cu un teatru

Să fie vreo două luni de atunci. Prietena mea mă întreba dacă vreau să o însoțesc la o piesă de teatru. Eu locuiam aproape de acel teatru - Teatrul Arte dell'Anima - însă eram în situația celor ce locuiesc lângă mare și nu se aruncă în valuri nici măcar o dată pe vară. Urma să vedem O noapte furtunoasă, interpretată de tineri actori - 22,23 de ani -, numele lor nu ne spunea nimic, regizorul era și el tânăr - tot 23 de ani. Hai! Cât de rău poate să fie! ne-am zis.

Înainte de începerea piesei o doamnă brunetă ne-a urat zâmbind bun venit, ne-a spus că onorariul actorilor va fi donat actorilor pensionari, a zâmbit iar și... a început piesa. S-a încheiat piesa de teatru și noi am rămas...mască. Exact ca la teatru. Căci ce am văzut noi pe scenă a fost o dezlănțuire de talent și dragoste. Am ieșit buimacă și plină de adrenalină totodată, de parcă mă dădusem în montagne russe deși eu nu mă dau în montagne russe. Am căutat numele actorilor pe facebook, „m-am împrietenit” cu ei și de atunci îi urmăresc peste tot aproape - mă refer la piesele în care joacă. Însă nu despre ei vreau să vorbesc, deși dacă spui Teatrul Arte dell'Anima nu ai cum să nu-i pomenești, pentru că acest teatru e făcut anume pentru ei. Pentru a oferi o scenă tinerilor actori. Mă refer la omul care a făcut acest teatru. Crina Lință - așa aveam să aflu că o cheamă pe doamna care ne-a întâmpinat.

Crina Lință are un teatru. Unii au o cârciumă care le aduce mulți bani. Crina Lință are un teatru în care bagă bani, împreună cu soțul ei. Nu trebuie să spună asta, căci se vede cu ochiul liber. Poți face un calcul rapid, estimativ, al biletelor vândute și al cheltuielilor. Cei ce nu au o „afacere” proprie, de suflet, poate că nu vor înțelege. Mulți nu înțeleg ce înseamnă pasiunea. Probabil că uneori și plânge, cel puțin așa îmi imaginez, asta pentru că mulți oameni care fac ceea ce le place au momente în care plâng. Nu, nu e o contradicție. Și nu, nu plângi de fericire. Poate că de oboseală uneori, poate din cauza unei vorbe aruncate fără voie... Eu am plâns pentru că organizatorul unui târg de carte mi-a zis că fac prea mare caz că editura Polirom a intrat peste ora evenimentului meu. Nu vorbește despre asta, nici nu ar avea cum, nu ne cunoaștem aproape deloc însă știu că așa pățesc oamenii care iubesc ceea ce fac.

Știți, eu nu cunosc pe nimeni care să aibă un teatru. Cunosc oameni care scriu, fac bijuterii, au cârciumi, sunt grădinari, jurnaliști... Dar pe nimeni care să aibă un teatru în ziua de azi. De aceea sunt așa de entuziasmată. Și pentru că am văzut piesele care se montează acolo - proiecte care au prins viață și care acum participă la festivaluri de teatru.

Și să vă mai spun ceva: anul acesta își dă licența în actorie și am văzut-o în piesa de teatru Și caii se împuscă, nu-i așa? - spectacolul de licență, la Palatul Copiilor. Și este o actriță talentată. Două roluri interpretează aici - unul este cumva episodic dar în cel al unei militante extremiste îi vedem forța și pasiunea.

Nu, nu joacă pe scena proprie. Pe pagina ei de facebook anunță multe evenimente ale colegilor ei și ne îndeamnă să mergem să-i vedem. O colegialitate pe care nu o prea întâlnești în breasla actorilor.

Cam câți ani să aibă? Păi are un fiu care cred că a terminat anul trecut actoria și aș zice că a moștenit talentul mamei lui. Dar știu tineri de 20 de ani care se poartă de parcă ar avea 80. Așa că e irelevant să întrebați asta.


Am căutat o fotografie care să o reprezinte. M-am oprit asupra celei făcute de Ioana Nicolae, actriță și PR la Arte dell'Anima. Fotografia e din timpul piesei Și caii se împușcă, nu-i așa? Aici Crina face o piruetă. Așa mi se pare că e ea, o piruetă a talentului, dăruirii și a bucuriei.

Știți, cred că cel mai bine ar fi să căutați pagina de facebook a ei - Crina Lință. Femeia cu un teatru. Și pagina facebook a teatrului - Teatrul Arte dell'Anima. Luați apoi numele actorilor, pe rând, și vedeți în ce joacă. Veți fi prinși într-un labirint din care nu veți dori să mai ieșiți, căci sunteți pe tărâmul talentului. Și totul pornește dintr-un loc - Str. Făinari nr.17D. Teatrul Arte dell'Anima - Crina Lință.




joi, mai 04, 2017

Copacul cu haine

Foarte greu am ajuns să mă despart de lucruri. Lucrurile fizice. În tinerețe nu țineam deloc la ele, nu aveam vreo haină preferată sau vreun obiect anume fără de care nu aș fi putut trăi. În copilărie nici atât. Copilul din mine alerga prin livada mare după fluturi sau culegea piersici, caise și prune și era nepăsător față de lucrurile făcute de mâna omului. O singură dată îmi amintesc că plângeam cu lacrimi de crocodil după o păpusă blondă a cărei față fusese mâzgălită cu pixul de un copil al unui invitat de-al tatei. Îi scosese și un ochi și plângeam și de ciudă că mama, ocupată cu dusul farfuriilor la masă, mă repezise, semn că nu-mi înțelesese suferința. De fapt, sărmana mea mamă nu-și vedea capul de treabă în acele momente. Stăteam după ușă și plângeam, simțindu-mă nedreptățită și furată. Era păpușa mea preferată.
Adult fiind, am început să adun și eu lucruri. De când am devenit familistă. Dintr-odată lucrurile fizice au început să aibă importanță, poate dintr-un sentiment al „așezării”, nu știu. Lucrurile au început să aibă istorie personală și să nu mai poată fi îndepărtate. Căci era ca și cum ți-ai fi tăiat un deget. Omida aceea din pluș cu toate culorile nu putea fi dăruită unui alt copil, căci era prima jucărie din pluș a copilului. Lucrușoarele - da, dar doar unele pot fi dăruite, astea uite, sunt atât de delicate! Și sunt atât de mici, când va fi copilul mare se va minuna când va constata că avea talpa cât jumătate de palmă! Asta poate fi dată, asta nu, pe astea le pun la loc în dulap, de fapt, stai, ba nu, bine, hai, da-o, totuși poate o mai port, o pun înapoi.
Periodic, hainele sunt sortate de câteva ori, „date” de câteva ori, cântărite și așezate înapoi în dulap. Poate într-o zi le voi purta, sunt încă frumoase, sunt bune, moda revine... Acea zi nu mai sosește niciodată pentru unele lucruri, viața lor rămâne în dulap.
Dincolo de gestul dăruirii hainelor unor persoane care ar avea nevoie de ele, e întrebarea legitimă: ajung ele oare la destinatari? Adică la oamenii sărmani, la copiii nevoiași, la căminele de bătrâni? Nu cumva pijamaua aceea nouă rămasă mică înainte de a apuca să o porți și pe care tu ai dăruit-o unui cămin de copii nu ajunge la copii ci e luată de vreo îngrijitoare?
Îndoiala sapă... Și abia acum câțiva ani povestirea senină a unei femei mi-a adus liniște:
- Cineva are nevoie de lucrul acela. Dacă îl ia îngrijitoarea înseamnă că are nevoie de el, dacă ajunge la copil e și mai bine, că acesta are și mai mare nevoie de el. Oricum ar fi, eu îl dăruiesc cu inima plină de bucurie.
Și-atunci am înțeles că atunci când dăruiești cu inima plină de bucurie îndoielile nu-și au rostul. Cineva are nevoie de haina ta și asta e cel mai important.
Și de-atunci dăruiesc cu inima plină de bucurie. Cineva are nevoie de prea-plinul meu.
De aceea o să fiu pe 1 iunie la Copacul cu haine din Cișmigiu.

marți, mai 02, 2017

Ura gratuită

Lovesc cu pumnul în mașină și urlă:
- Bă, aici e obligatoriu dreapta!
Câțiva bătrâni, pe trotuar, așteptând culoarea verde. Se apleacă spre tine, amenințător, îi vezi prin geam în timp ce lovesc capota mașinii. Sunt plini de ură, au o privire rea.
Da, știi și tu că e obligatoriu dreapta, de când nu ai mai trecut pe acolo s-a schimbat sensul de mers pentru acea bandă însă e suficient că te claxonează cel din spate pe care l-ai blocat.

Și-ți vine să plângi, pentru că simți asupra ta toată ura aceea gratuită, toată furia aceea a unor oameni de 70-80 de ani care se descarcă pe tine pentru toate frustrările lor din acea zi și mereu.

miercuri, aprilie 26, 2017

Zborul berzei

Ai fi zis ca sunt lipsite de grație și chiar greoaie. Imaginea obișnuită e în cuib, într-un picior, nemișcate în vârful stâlpului de lumină. Sau așezate pe cuib, clocind, dar atunci zărești doar o pată de culoare, e o imagine înțepenită.
Cauți în memorie și-ți dai seama că nu ai văzut niciodată o barză zburând. Până azi, când a trecut pe deasupra ta, așa cum trec avioanele pe deasupra mașinii, pe DN1. Pe colină fiind,  te-a luat prin surprindere și ea a dat de câteva ori din aripi, amplu, picioarele ei lungi s-au lipit de corp și ai avut senzația că o duce vântul. Părea o săgeată cu traiectorie înceată, ca o plutire, ca o mângâiere a aerului. Părea că se joacă în aer, că se bucură de zbor, că zboară nu cu o treabă oarecare ci de plăcerea zborului. Îți dădea o senzație de libertate.
Și oare de ce te-a mângâiat și pe tine zborul ei?

luni, aprilie 24, 2017

Casca și pianul

În fiecare zi ne indignăm, protestăm, dăm sentințe, dăm soluții. Unde au fost autoritățile, cum de s-a permis așa ceva, cum de nu s-a văzut până acum așa ceva, cum de... cum de...

În cazul copiilor-alpiniști fiecare vine și mai aruncă un val de vină pe umerii celor doi părinți. Nu aveau cască sau nu erau legați cu cabluri, au ignorat avertizările, erau orgolioși și dornici de mărire, îi împingeau pe copii dincolo de limitele suportabilității.

Dincolo de tragedie, mă întreb de ce atâta ură. Și nu am decât o explicație: pentru că ne-am dat seama că puteam fi chiar noi acei părinți. Și că am fost de multe ori și doar bunul Dumnezeu ne-a lăsat în viața, în ciuda inconștienței noastre. Indignarea e îndreptată spre acești doi părinți pentru a nu fi nevoiți să privim în noi înșine.

De câte ori nu ne-am pus viața copiilor în pericol? I-am trimis în excursii cu autocarul care nu avea nici o centură de siguranță. I-am urcat în „comedii” vechi de când secolul și îi ducem la grădinițe particulare unde nu au cabinet medical sau mâncarea e adusă de o firmă de catering și nici dracu nu știe cum s-a gătit și unde acea mâncare.

I-am urcat în mașină și am condus-o, deși băusem un pahar sau mai multe și oricând puteam intra într-un stâlp. I-am urcat în mașinile altora deși aceștia băuseră.

Îi ignorăm sau îi umilim, îi batem sau le forțăm limitele ducându-i și la engleză și la tenis și la dansuri și la karate și la pian. Adevărat, nu mori de cânți la pian. Dar dacă nu-i place copilului pianul e tot un fel de moarte.

Orgoliile noastre de părinți sunt mari, indiferent în ce direcție se îndreaptă ele. Unii vor ca ai lor copii să doboare recorduri. Alții vor ca ai lor copii să fie cei mai buni pianiști. Câțiva copii vor doborî recorduri, câțiva vor deveni pianiști, cei mai mulți vor trăi în anonimat, mai mult sau mai puțin fericiți. Dar, să recunoaștem, noi, părinții, ne dorim să nu fie niște anonimi.

Nu o să știm niciodată cât de fericiți sunt copiii noștri. Judecăm fericirea prin prisma noastră de părinți. Când îi priveam pe acești copii-alpiniști vorbind despre recordurile lor, spuneam despre ei că sunt norocoși și fericiți. Acum aceiași copii sunt victime ale orgoliilor părinților lor.

Ce s-a întâmplat în Retezat e o tragedie. Cum s-a întâmplat, deocamdată numai bunul Dumnezeu și cei ce au fost acolo știu. Nu avem toate datele.

Dar haideți să mai privim și în noi înșine.


duminică, aprilie 23, 2017

Hai sictir!

Am avut președinte care-și înjura poporul și nu am reacționat. Înjura ziariste și le poftea să urce pe masă, să le arate el cum se face resuscitarea. Hă, hă, hă. Poporul a hăhăit și el.
- Țigancă împuțită!
Nu s-a indignat nația, nu a sărit CNN-ul, nu a sărit nici măcar breasla jurnaliștilor, să facă un protest, ceva, decât pe ici pe colo câte o voce.
Păi poate chiar o merita, nu? Ce căuta în nasul președintelui când își făcea cumpărăturile, sâmbăta? Și parcă și e mai colorată așa, la față, poate chiar e țigancă, nu? Și apoi nu e treaba noastră!

Ne înjurăm copiii și ne omorâm nevestele. Ne îmbrâncim vecinii și ne trimitem bătrânii pe acasă, că-i caută cineva. Ne înjură șefii, ne înjură statul, ne înjură toată lumea dar și noi înjurăm pe toată lumea și apoi ce treabă au ceilalți cu noi, nu reprezentăm România, nu ne vede nimeni, putem să ne bălăcărim și să ne omorâm cum vrem și cât vrem.

Nu s-a indignat nimeni când pe Ilie Năstase nu știu ce ziariști îl făceau țigan.  Adevărat, era prin anii 1970, aveam scuza că nu aveam deschidere spre lume și nu am aflat. Atunci altfel era reprezentată România. Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade. Eram mândri de ei și putea să-i înjure oricine, căci noi nu aflam și nu aflam și pentru că ei nu se plângeau.

Eu nu știu cum a putut Ilie Năstase să înjure. Să facă o gluma cu ciocolata cu lapte. Noi, ca nație, suntem un popor așa de pașnic, noi nu înjurăm, noi zâmbim, noi ajutăm necunoscuți căzuție pe stradă, ducem sacoșa vecinei noastre, ne îngrijim părinții... Eu cred că nu e de-al nostru. Cine e Ilie Năstase, ce a făcut el pentru nație? Huo, jos cu el, să ne lepădăm de el, nu e de-al nostru! Rușine! La zid cu el!

Știți ceva? Mi-e greață de voi și de micimea voastră! Vă bateți cu piatra în piept că ne-a făcut neamul de rușine dar de fapt voi vi-l faceți singuri, căci nu vă apărați valorile, neamul și nici pe voi nu vă apărați pentru că nu mai știți să deosebiți rușinea de mândrie, răul mic de răul mare, o vină mică de una mare. Îi aplaudați pe politicienii corupți sau pe toți netrebnicii ce au ieșit de prin închisori și sunt mari profeți dar dați cu piatra într-un om care vezi Doamne a înjurat un arbitru și ne-a făcut de râs.

Am doar două vorbe ale tatălui meu, Dumnezeu să-l odihnească:
- Hai sictir!



Cuibul artiștilor, povestea unui vis

Portarul te măsoară din cap până-n picioare și te întreabă:
- Mergeți la teatru? La Cuibul artiștilor?
E portarul Facultății de instalații și de aproape de doi ani asistă la un fenomen tare ciudat: pe la 6,30 seara incep sa apara tineri, mulți, veseli, senini și care intră de bunăvoie într-o sală a facultății - sala aceea de festivități pe a cărei scenă niște nebuni de tineri au pus o cortină din catifea albastră și unde joacă fel de feluri, de râd ăia de pe scaune ca apucații. Așa ceva el nu a mai pomenit, cozi în facultate, tinerii stau la coadă și îi spun unei tinere foarte zâmbărețe numele lor, o alta bifează niște numere pe o tablă și apoi tinerii aceia se așază pe scaunele indicate ba mai sunt serviți și cu un pahar cu vin sau o sticlă cu apă. Toți zâmbesc, sunt veseli și ce nu înțelege el e cum de nu sună nici un telefon în timpul acelor reprezentații de teatru, că a înțeles că așa li se spune. Cum se transformă tinerii aceia în niște oameni foarte serioși și atenți, cum se îmbujorează de emoție și cum aplaudă la nesfârșit la final. Oare nu îi dor palmele?


Palmele nu te dor și chiar de te-ar durea, știi că apaluzele sunt răsplata artiștilor și lemerită cu prisosință. Ai ajuns la Cuibul artiștilor urmărind numele a doi tineri actori - Ana Crețu și Voicu Aaniței - pe care i-ai văzut prima oară la Teatre Arte dell' Anima, în O noapte furtunoasă. Acum vor juca în Norway. Today. În regia Claudiei Machedon. A fost examenul lor de licență, la UNATC. Sunt tineri, foarte tineri, ca  aproape toți spectatorii. Ai nimerit într-o poveste ireală aproape dar te bucuri de magia ei. Piesele la care ești spectator sunt jucate cu mult talent, cu originalitate și pasiune. Până acum ai fost la trei și ți-ai dori să mergi în fiecare zi. Ba azi, în spatele tău cineva făcea o remarcă:
- Tot așa a făcut și data trecută, a luat pe cineva din public.
Oamenii revin la același spectacol. Înseamnă că le place și asta spune multe, nu?

Căci dincolo de jocul talentat al tinerilor artiști ți se transmite o stare. O stare de bine, ca și cum ai înotat în mare. Pentru mine asta e stare supremă de bine. Înoți împreună cu actorii și trăiești împreună cu ei. Ca și cum ai fi și tu personaj.

Sunt talentați, nebuni de talentați. Așa de talentați că tineri care nu au călcat în viața lor la teatru au făcut-o pentru ei.

De unde să luați și voi bilete? Ei, bine, o să vă mirați, intrarea e gratuită. Trebuie doar să vă faceți o rezervare. La https://rezervari.cuibulartistilor.ro/ Puteți face o donație, însă, la ieșirea de la spectacol. E opțională însă am văzut că aproape toată lumea strecura bani în cutia de la ieșirea din sala de spectacol. Ca gest de mulțumire, mai ales că proiectul Cuibul artiștilor se susține numai astfel.

Cum spuneam, am văzut doar
 Norway. Today - spectacol invitat, cu Ana Crețu, Voicu Aaniței


Nu de gât - cu Cătălin Gheorghiu, Frederic Negrescu
 







foto - Andrei Iagăru


Cine sapă groapa -





















cu Vlad Basarabescu, Victor Țăpeanu, Frederic Negrescu

Așa au și început Cuibul artiștilor: cu piesa Cine sapă groapa. Cu două scaune, două lopeți și haine second hand. Investiție materială 80 de lei. Investiție morală - o viață și o căruță de talent.

Cine sunt ei? Iată-i:

Hei :),
Noi, Cuibul, trăim o poveste al cărei cel mai important personaj ești tu, spectatorul nostru. Această poveste a luat naștere în martie 2015 iar pe 2 octombrie 2015 începeam proiectul “300 de Zile De Teatru”, cel mai mare proiect de acest gen din România care se adresează tinerilor. Ne-am propus atunci să oferim 300 de zile de teatru gratuit studenţilor dar şi celorlalţi iubitori de teatru.
După 530 de zile calendaristice, pe 16 martie 2017, iată că am reuşit să ne atingem obiectivul, jucând ultima reprezentație din proiect. Pe celelalte 299 le-am jucat pentru nu mai puţin de 32090 spectatori, care au luat parte la acest proiect, bucurîndu-se de experiente noi într-o atmosferă relaxantă şi unică. 3 tone de vin, alte 3 de apă, 22000 de pahare spălate, 600 sparte sunt doar câteva din numerele care stau mărturie acestei povești.
În tot acest timp am produs, cu sprijinul comunităţii căreia ne adresăm, 11 spectacole, pentru care am luat peste 15 premii  în 4 festivaluri. Astfel am reusit împreună cu voi, spectatorii noştri, să punem bazele platformei artistice Cuibul Artiştilor şi să concretizăm şi mai mult viziunea noastră.
Vă mulţumim enorm că aţi crezut şi credeţi în visul nostru. Faptul că ne sunteţi alături în această aventură, care la început părea o nebunie, este cea mai frumoasă recunoaştere pe care o putem primi.
Cu emoţie,
Echipa Cuibul Artiştilor

Cu emoție mă închin și eu și căutați-i cât mai repede pe facebook - Cuibul artiștilor: str. Pache Protopopescu, incinta Facultății de instalații. Un click rapid pe rezervare și duceți-vă să-i vedeți jucând. Bunul Dumnezeu le-a pus în traistă mult talent și îl folosesc din plin.










vineri, martie 17, 2017

Zeus nu moare niciodata




Lansare 
Zeus nu moare niciodata - Carturesti Verona. 
24 martie 2017, ora 18,30


Va asteptam la lansarea nerapida a unui roman rapid.

Vorbitori: Stela Anghel - prefatatoare
Ion Anghel Mânãstire - postfatator
Cristian Coman - autor
Carmen Musat-Coman - editoare

Minirecital: Ana Coman - chitarã si voce

joi, martie 16, 2017

Nea T. si aniversarea celor 50 de ani

Nea T. era vecinul de la etajul I. Lucra in politie si avea sofer. Avea sofer fiindca in fiecare seara venea atat de beat acasa incat nu ar fi ajuns cu masina decat in primul stalp. Si mai avea sofer pentru ca avea grad mare, asa ca nevasta lui care lucra si ea in politie, dar cu grad mai mic, nu reusea sa duca pana la capat o reclamatie impotriva-i. Acum nu stiu daca a incercat vreodata, dar avand in vedere ca atunci cand el chefuia - singur sau cu prietenii - ea si fiica lui stateau afara, in spatele blocului, asteptand sa inceteze muzica, pot sa-mi imaginez ca nu stateau la aer. Mai ales ca atunci cand sotia lui ma vedea ma indemna:
- Du-te, du-te si spune-i sa opreasca muzica.
Mi se parea un gest firesc sa-l atentionez si abia peste ani m-am intrebat de ce nu se ducea nici un barbat peste el.
Nea T. deschidea usa, rosu la fatza si mort de beat - uneori sunam de ma luau toti dracii, dar insistam ca ala care are doar o idee si aia fixa - iar eu il rugam sa dea muzica mai incet, pentru ca era ora 22 si copilul meu trebuia sa doarma:
- Ma scuzati, zicea el rusinat un pic, stiti, am facut si eu un chef. Am implinit 50 de ani. Acu o opresc.
Multumeam, plecam si, intr-adevar, muzica se oprea.
Peste o saptamana scena se repeta identic. Omul implinea iar 50 de ani.
A implinit el asa 50 de ani multa vreme, pana intr-o zi cand nevasta-sa a bagat divort si i-a lipit pe usa instiintarea de partaj. Apartamentul a fost vandut, banii impartiti, fosta nevasta s-a recasatorit, nea T s-a mutat in chirie undeva prin preajma si are si acum sofer. E pensionar dar are ceva afaceri iar masina o tine tot in spatele fostei locuinte, unde e si actualul sofer, ca doar nu credeti ca dupa ce a implinit atatia ani 50 de ani si dupa atata bautura mai e om sa urce la volan!
Nu stiu de ce mi-am amintit azi de el, dupa atata vreme. Nici macar nu se aude muzica de la etajul I!

vineri, februarie 24, 2017

O floare gratis

- Vă rog să luați o floare!
Eziți și el se simte obligat să adauge:
- E fără bani!
Domnul din dreptul Hanului cu Tei îți întinde un ghiocel. Are vreo 65 de ani, e bine îmbrăcat, rumen în obraji, în mâna stângă are o pungă cu ghiocei proapăt culeși. E un pic abțiguit, dar doar un pic, spune că e sculptor și că de ar fi el primar ar sădi flori în toate spațiile cu pământ din Capitală. Și cine ar avea nevoie de o floare să vină să-și ia, gratis.
- Ai nevoie de o floare? Ia, domnule de aici! Și să-și culeagă singur florile. Uite, eu mi-am plătit florile (și-ți arată noroiul de pe pantofii din piele). Și să se termine cu toată hoția asta cu ăia care vând flori din străinătate. 

Apoi îți cântă din Tudor Gheorghe.
Râzi, râde și el, Doamne ajuta!


Pleci cu ghiocelul în mână și te gândești, pe drum, că e ca bunul Dumnezeu care-ți iese în cale: îți vorbește în pilde. Iar pilda lui de azi e să apreciezi ce ai tu, ca nație, și să-ți pui în valoare bogăția, să o pui la dispoziția celorlalți, să-și ia fiecare după nevoi dar nu fără efort, și să dăruiască, la rândul lui.
Iar după noroiul de pe pantofi mai că ai jura că bunul Dumnezeu tocmai ce a dat o tură prin parcul Cișmigiu și și-a umplut punga cu ghiocei, spre a-i dărui lumii.

joi, februarie 09, 2017

La mulți ani, Didi!


A fost odată o fetiță indiană, născută și crescută în inima orașului Calcutta. Mama ei stătea acasă și avea grijă de ea și de cei doi frați ai săi, tatăl era avocat și profesor de drept la Universitatea de drept din Calcutta și bunicii aveau medalii pentru că învățaseră multă carte și o transmiseseră și altora. Un unchi chiar a fost pus în fruntea școlilor – numit fiind ministru al învățământului. Când se întorcea de la școală, fetița îi citea mamei din cărțile după care învăța, dar cum mama nu știa engleză, fetița Amita i le traducea în bengali. Așa că mama sa a fost prima persoană din lumea asta pentru care a tradus. Ca orice copil – „la vârsta bucuriei și a inocenței”, vara, în vacanțe, cutreierând câmpiile Bengalului, fredona un cântec și culegea flori în poala sariului. Cine ar fi crezut că, privind cerul nemărginit, avea să ajungă să ducă într-un continent îndepărtat natura lui Tagore, tradusă de ea însăși din bengali în acea limbă a țării îndepărate, româna? Scrisorile rupte, scrise de Tagore pe malul râului Padma, au fost prima traducere a acestora într-o limbă străină și prima traducere a lui Tagore direct din bengali în română. Pe Tagore, de fapt cortegiul care-l însoțea pe Tagore, fetița Amita avea să-l vadă de la balconul casei din Calcutta, și abia peste ani a înțeles ce a văzut atunci: „marea purtându-l pe Dumnezeu”.
Fetița a crescut, a făcut școli înalte, s-a căsătorit și într-o bună zi soțul ei a trebuit să plece într-o țară despre care fetița Amita aflase, la geografie, că se află în Europa. Și-a făcut și ea bagajele și astfel au ajuns amândoi în București, în 1959. Era anul stabilirii primelor relații diplomatice între România și India iar Amita avea 26 de ani. În jurul său, oamenii vorbeau o limbă muzicală precum limba sa și Amita, curioasă, a vrut să o învețe, așa că s-a dus la Universitatea București. În cartea din care învăța românește, Amita a găsit o poezie care parcă era scrisă de Tagore, așa muzicală era. Mirarea i-a fost mare și s-a întrebat cum de, aflați așa departe unul de altul, fără să știe unul de altul, au simțit și creat la fel. După ce sorocul celor doi ani s-a împlinit, Amita și soțul ei s-au întors acasă, în India, însă gândul Amitei rămăsese la acel poet care trăise doar jumătate din viața lui Tagore. Pentru că-i plăcea cartea, a mai făcut o școală și în timpul acesta a început să-l tălmăcească în limba sa maternă pe Eminescu, despre care românii spuneau, cu mândrie, că e poetul lor național. I-a tălmăcit și pe alții, scriitori, poeți, dramaturgi dar sufletul ei îi fusese furat pe versul eminescian. Așa că atunci când scriitorii români au invitat-o în România, după ce l-a tradus pentru prima oară pe Eminescu în Asia, în 1969, Amita nu a stat pe gânduri. Și a revenit doi ani mai târziu. Era 1971, anul în care-i murise tatăl și a venit în țara îndepărtată „ca să caute un ungher de afecțiune”. Și a rămas aici, o prințesă indiană a cărei inimă a fost furată de un prinț ….. A făcut iar școli înalte – doctoratul în Eminescu - și a ajuns să-i învețe pe studenții români limba sa maternă și limba zeilor, sanscrita, și pentru că aceștia nu aveau după ce să învețe a făcut ea singură cărțile trebuitoare. Și pentru că iubea tare mult limba țării în care trăia vorbea numai românește, îi învăța pe alții numai în românește și chiar visa românește. Și a ajuns așa de cunoscută că toți oamenii care-i aflau numele făceau o plecăciune și îi atingeau vârful picioarelor. Tinerii pe care ea i-a învățat au stimat-o și au iubit-o ca pe o soră mai mare și de aceea i-au și zis Didi – soră mai mare în limba bengali. Și așa de mult a iubit și ea țara românească încât a lăsat în urma ei și avere, și soț, și tot și a trăit modest, cu iubirea semenilor ei. Dar pentru că ajunsese foarte cunoscută și pentru că, doar cu un deget, putea arăta spre cei ce-și făceau nume cățărându-se pe minciună, aceștia din urmă au îmbrăcat piele de balaur și au început să sufle foc, ca să o determine să plece înapoi în țara în care se născuse. Era 1989, anul în care țara în care trăia tocmai decapitase marele balaur. Cu balaurul de la școală, Didi s-a luptat doi ani, dar când tăia un cap în locul lui creșteau două, și până la urmă capetele balaurului au înghițit-o. Nu i-au putut arde însă numele și de aceea, în vecii vecilor numele lui Didi – Amita Bhose – va rămâne întipărit cu litere aurite în istoria culturii românești.
Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa.
La multi ani, Didi!

luni, februarie 06, 2017

Prezentare Natyasastra si reprezentatie dans clasic indian.


4 februarie, 2017. Un eveniment dedicat lui Didi - Amita Bhose. Cu dragoste si pasiune.















Un eveniment de o caldura rara, cu dragoste si bucurie si de partea gazdei - Casa Friedrich Schiller - si a participantilor - aproximativ 80-90 de persoane. Cateva ore in care timpul s-a scurs incet, in dans, povesti - despre venirea teatrului pe lume, despre viata lui Didi - Amita Bhose. O poveste de dragoste pentru India. Centrul De Arta Euterpe a fost de o gratie si frumusete uimitoare, privirile pline de bucurie ale celor din sala ne-am fost aplauze. Multumesc tuturor celor ce au venit, mi-au daruti energie, bucurie, dragoste. Multumesc tuturor prietenilor revazuti o clipa doar dar reuniti din dragoste pentru Didi. In cei 8 ani de cand am pornit la drum nu am simtit niciodata ca aseara atata dragoste si energie din partea voastra si va multumesc. Sunt atata de bucuroasa ca va am alaturi! Va imbratisez pe toti, cu dragoste!
Si ne-am bucurat si de prezenta invitatilor de onoare, Excelentele lor, dl ambasador al Indiei, Ramesh Chandra si sotia sa, Kathyayini R. Chandra. Au vorbit cu pasiune despre Natyasastra, dragostea romanilor pentru India si le multumim.

Ii multumesc prietenei mele Dana-Irina Stănculea pentru aceste fotografii minunate.

 ............................................

Un domn, cu trei exemplare Natyasastra in brate, tinandu-le cu doiosie, ca pe un copil. Ma uit mirata la dansul.
- Nu doriti sa le puneti jos? Sunt grele.
- Nu.... De 16 ani astept cartea asta.
Domnul e actor si conduce un teatru. Teatrul Logos. A cumparat cartea pentru sine, 2 pentru Biblioteca teatrului si dupa o jumatate de ora a mai cumparat un exemplar, daruind-o unui coleg de teatru.


Acestia sunt oamenii veniti la Natyasastra, evenimentul de sambata. Pai cum sa mai adormi dupa o astfel de seara?

joi, februarie 02, 2017

Poveste indiană...




A fost odată o fetiță indiană, născută și crescută în inima orașului Calcutta. Mama ei stătea acasă și avea grijă de ea și de cei doi frați ai săi, tatăl era avocat și profesor de drept la Universitatea de drept din Calcutta și bunicii aveau medalii pentru că învățaseră multă carte și o transmiseseră și altora. Un unchi chiar a fost pus în fruntea școlilor – numit fiind ministru al învățământului. Când se întorcea de la școală, fetița îi citea mamei din cărțile după care învăța, dar cum mama nu știa engleză, fetița Amita i le traducea în bengali. Așa că mama sa a fost prima persoană din lumea asta pentru care a tradus. Ca orice copil – „la vârsta bucuriei și a inocenței”, vara, în vacanțe, cutreierând câmpiile Bengalului, fredona un cântec și culegea flori în poala sariului. Cine ar fi crezut că, privind cerul nemărginit, avea să ajungă să ducă într-un continent îndepărtat natura lui Tagore, tradusă de ea însăși din bengali în acea limbă a țării îndepărate, româna? Scrisorile rupte, scrise de Tagore pe malul râului Padma, au fost prima traducere a acestora într-o limbă străină și prima traducere a lui Tagore direct din bengali în română. Pe Tagore, de fapt cortegiul care-l însoțea pe Tagore,  fetița Amita avea să-l vadă de la balconul casei din Calcutta, și abia peste ani a înțeles ce a văzut atunci: „marea purtându-l pe Dumnezeu”.
Fetița a crescut, a făcut școli înalte, s-a căsătorit și într-o bună zi soțul ei a trebuit să plece într-o țară despre care fetița Amita aflase, la geografie, că se află în Europa. Și-a făcut și ea bagajele și astfel au ajuns amândoi în București, în 1959. Era anul  stabilirii primelor relații diplomatice între România și India iar Amita avea 26 de ani. În jurul său, oamenii vorbeau o limbă muzicală precum limba sa și Amita, curioasă, a vrut să o învețe, așa că s-a dus la Universitatea București. În cartea din care învăța românește, Amita a găsit o poezie care parcă era scrisă de Tagore, așa muzicală era. Mirarea i-a fost mare și s-a întrebat cum de, aflați așa departe unul de altul, fără să știe unul de altul, au simțit și creat la fel. După ce sorocul celor doi ani s-a împlinit, Amita și soțul ei s-au întors acasă, în India, însă gândul Amitei rămăsese la acel poet care trăise doar jumătate din viața lui Tagore. Pentru că-i plăcea cartea, a mai făcut o școală și în timpul acesta a început să-l tălmăcească în limba sa maternă pe Eminescu, despre care românii spuneau, cu mândrie, că e poetul lor național. I-a tălmăcit și pe alții, scriitori, poeți, dramaturgi dar sufletul ei îi fusese furat pe versul eminescian. Așa că atunci când scriitorii români au invitat-o în România, după ce l-a tradus pentru prima oară pe Eminescu în Asia, în 1969, Amita nu a stat pe gânduri. Și a revenit doi ani mai târziu. Era 1971, anul în care-i murise tatăl și a venit în țara îndepărtată „ca să caute un ungher de afecțiune”. Și a rămas aici, o prințesă indiană a cărei inimă a fost furată de un prinț ….. A făcut iar școli înalte – doctoratul în Eminescu - și a ajuns să-i învețe pe studenții români limba sa maternă și limba zeilor, sanscrita, și pentru că aceștia nu aveau după ce să învețe a făcut ea singură cărțile trebuitoare. Și pentru că iubea tare mult limba țării în care trăia vorbea numai românește, îi învăța pe alții numai în românește și chiar visa românește.  Și a ajuns așa de cunoscută că toți oamenii care-i aflau numele făceau o plecăciune și îi atingeau vârful picioarelor. Tinerii pe care ea i-a învățat au stimat-o și au iubit-o ca pe o soră mai mare și de aceea i-au și zis Didi – soră mai mare în limba bengali. Și așa de mult a iubit și ea țara românească încât a lăsat în urma ei și avere, și soț, și tot și a trăit modest, cu iubirea semenilor ei. Dar pentru că ajunsese foarte cunoscută și pentru că, doar cu un deget, putea arăta spre cei ce-și făceau nume cățărându-se pe minciună, aceștia din urmă au îmbrăcat piele de balaur și au început să sufle foc,  ca să o determine să plece înapoi în țara în care se născuse.  Era 1989, anul în care țara în care trăia tocmai decapitase marele balaur. Cu balaurul de la școală, Didi s-a luptat doi ani, dar când tăia un cap în locul lui creșteau două, și până la urmă capetele balaurului au înghițit-o. Nu i-au putut arde însă numele și de aceea, în vecii vecilor numele lui Didi – Amita Bhose – va rămâne întipărit cu litere aurite în istoria culturii românești.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa.

miercuri, ianuarie 18, 2017

Natyasastra - Cartea artelor




Sâmbătă, 4 Februarie 2017, ora 17.30
Sub auspiciile Ambasadei Indiei la Bucureşti
vă invităm la un eveniment organizat de Casa de Cultură Friedrich Schiller”
în colaborare cu Editura „Cununi de Stele” şi Centrul de Artă Euterpe”,
la
Casa de Cultură Friedrich Schiller”, Sala 1 (etaj)
(Str. Batiştei nr. 15, Sector 2, Bucureşti, Tel.: 021 300 14 96, la ieşire Metrou Intercontinental, vizavi de Arcub)

„Natyasastra – Cartea Artelor”

Invitaţi de onoare:
E.S. ramesh chandra, Ambasador al Indiei la Bucureşti şi Doamna KATYAYINI CHANDRA

Prezintă:
ELENA ANDRONACHE, studenta Amitei Bhose
Carmen muşat-coman, directoare a Editurii Cununi de Stele şi studenta Amitei Bhose
*
 Scurtă exemplificare interactivă a „mudrelor” (gesturile mâinilor)
 şi Reprezentaţie de dans clasic indian „Shiva Nataraja – Stăpânul Dansului Cosmic”
Concept şi coregrafie: Carmen Coţovanu Pesantez
Interpretează: Grupul Centrului de Artă „Euterpe” – Alina Ion, Iulia Harangus, Angelica Floareş

Amfitrion: Mariana Duliu, Director al Casei de Cultură „Friedrich Schiller”

INTRAREA LIBERĂ!
*
Natyasastra. Traducere din limba sanscrită de Amita Bhose și Constantin Făgețan, Bucureşti, Editura Cununi de Stele, 2016. Prima traducere a tratatului de artă dramatică în Europa.
În estetica indiană, receptarea artei are aceeași importanță ca și crearea ei. Tradiția indiană socotește dramaturgia drept genul desăvârșit al literaturii, teatrul fiind o sinteză a tuturor artelor – muzica, pictura, sculptura, arhitectura și dansul. Natyasastra este, în același timp, cartea fundamentală a esteticii indiene. Tratatul estetic Natyasastra se ocupă de toate aspectele literare, artistice și tehnice. Teatrul, cel mai eficace mijloc al comunicării mesajului artistic, explorează principiile estetice pe deplin. În cele 37 de capitole, textul descrie mitologia originii teatrului, stabilește și nuanțează conceptele de rasa (experiența estetică) și bhāva (sentiment), precum și canoanele esteticii literare; tratează clasificarea pieselor de teatru, tipologia personajelor, structura piesei, prozodia și dialectologia în contextul dramaturgic, stilurile regizorale, distribuirea rolurilor, interpretarea prin rostire și gestică, expresiile faciale și mișcarea membrelor, tehnica dansului, principiile muzicii și folosirea instrumentelor muzicale. Nu neglijează nici discuțiile asupra costumației, machiajului sau a bijuteriilor, nici instrucțiunile amănunțite despre arhitectura scenei și a sălii. Indicațiile formulate în Natyasastra au îndrumat generații de autori, regizori și actori în conceperea piesei și prezentarea spectacolului şi le-a oferit spectatorilor, de-a lungul secolelor, pregătirea necesară pentru aprecierea unei opere de artă. Prestigiul imens de care s-a bucurat Natyasastra în lumea indiană a făcut ca regulile codificate în ea să devină norma la care se vor raporta ideile estetice și producția artistică până aproape de secolul XX.

 Vă aşteptăm cu BUCURIE!

Carmen Coţovanu Pesantez, 
Coregraf  dans clasic indian & specialist în cultură şi civilizaţie indiană

ccarmenleo@hotmail.com

 Carmen Muşat-Coman, editor