Postări

Se afișează postări din aprilie, 2017

Zborul berzei

Ai fi zis ca sunt lipsite de grație și chiar greoaie. Imaginea obișnuită e în cuib, într-un picior, nemișcate în vârful stâlpului de lumină. Sau așezate pe cuib, clocind, dar atunci zărești doar o pată de culoare, e o imagine înțepenită.
Cauți în memorie și-ți dai seama că nu ai văzut niciodată o barză zburând. Până azi, când a trecut pe deasupra ta, așa cum trec avioanele pe deasupra mașinii, pe DN1. Pe colină fiind,  te-a luat prin surprindere și ea a dat de câteva ori din aripi, amplu, picioarele ei lungi s-au lipit de corp și ai avut senzația că o duce vântul. Părea o săgeată cu traiectorie înceată, ca o plutire, ca o mângâiere a aerului. Părea că se joacă în aer, că se bucură de zbor, că zboară nu cu o treabă oarecare ci de plăcerea zborului. Îți dădea o senzație de libertate.
Și oare de ce te-a mângâiat și pe tine zborul ei?

Casca și pianul

În fiecare zi ne indignăm, protestăm, dăm sentințe, dăm soluții. Unde au fost autoritățile, cum de s-a permis așa ceva, cum de nu s-a văzut până acum așa ceva, cum de... cum de...

În cazul copiilor-alpiniști fiecare vine și mai aruncă un val de vină pe umerii celor doi părinți. Nu aveau cască sau nu erau legați cu cabluri, au ignorat avertizările, erau orgolioși și dornici de mărire, îi împingeau pe copii dincolo de limitele suportabilității.

Dincolo de tragedie, mă întreb de ce atâta ură. Și nu am decât o explicație: pentru că ne-am dat seama că puteam fi chiar noi acei părinți. Și că am fost de multe ori și doar bunul Dumnezeu ne-a lăsat în viața, în ciuda inconștienței noastre. Indignarea e îndreptată spre acești doi părinți pentru a nu fi nevoiți să privim în noi înșine.

De câte ori nu ne-am pus viața copiilor în pericol? I-am trimis în excursii cu autocarul care nu avea nici o centură de siguranță. I-am urcat în „comedii” vechi de când secolul și îi ducem la grădinițe particulare…

Hai sictir!

Am avut președinte care-și înjura poporul și nu am reacționat. Înjura ziariste și le poftea să urce pe masă, să le arate el cum se face resuscitarea. Hă, hă, hă. Poporul a hăhăit și el.
- Țigancă împuțită!
Nu s-a indignat nația, nu a sărit CNN-ul, nu a sărit nici măcar breasla jurnaliștilor, să facă un protest, ceva, decât pe ici pe colo câte o voce.
Păi poate chiar o merita, nu? Ce căuta în nasul președintelui când își făcea cumpărăturile, sâmbăta? Și parcă și e mai colorată așa, la față, poate chiar e țigancă, nu? Și apoi nu e treaba noastră!

Ne înjurăm copiii și ne omorâm nevestele. Ne îmbrâncim vecinii și ne trimitem bătrânii pe acasă, că-i caută cineva. Ne înjură șefii, ne înjură statul, ne înjură toată lumea dar și noi înjurăm pe toată lumea și apoi ce treabă au ceilalți cu noi, nu reprezentăm România, nu ne vede nimeni, putem să ne bălăcărim și să ne omorâm cum vrem și cât vrem.

Nu s-a indignat nimeni când pe Ilie Năstase nu știu ce ziariști îl făceau țigan.  Adevărat, era prin…

Cuibul artiștilor, povestea unui vis

Imagine
Portarul te măsoară din cap până-n picioare și te întreabă:
- Mergeți la teatru? La Cuibul artiștilor?
E portarul Facultății de instalații și de aproape de doi ani asistă la un fenomen tare ciudat: pe la 6,30 seara incep sa apara tineri, mulți, veseli, senini și care intră de bunăvoie într-o sală a facultății - sala aceea de festivități pe a cărei scenă niște nebuni de tineri au pus o cortină din catifea albastră și unde joacă fel de feluri, de râd ăia de pe scaune ca apucații. Așa ceva el nu a mai pomenit, cozi în facultate, tinerii stau la coadă și îi spun unei tinere foarte zâmbărețe numele lor, o alta bifează niște numere pe o tablă și apoi tinerii aceia se așază pe scaunele indicate ba mai sunt serviți și cu un pahar cu vin sau o sticlă cu apă. Toți zâmbesc, sunt veseli și ce nu înțelege el e cum de nu sună nici un telefon în timpul acelor reprezentații de teatru, că a înțeles că așa li se spune. Cum se transformă tinerii aceia în niște oameni foarte serioși și atenți, cum se îmb…