miercuri, aprilie 26, 2017

Zborul berzei

Ai fi zis ca sunt lipsite de grație și chiar greoaie. Imaginea obișnuită e în cuib, într-un picior, nemișcate în vârful stâlpului de lumină. Sau așezate pe cuib, clocind, dar atunci zărești doar o pată de culoare, e o imagine înțepenită.
Cauți în memorie și-ți dai seama că nu ai văzut niciodată o barză zburând. Până azi, când a trecut pe deasupra ta, așa cum trec avioanele pe deasupra mașinii, pe DN1. Pe colină fiind,  te-a luat prin surprindere și ea a dat de câteva ori din aripi, amplu, picioarele ei lungi s-au lipit de corp și ai avut senzația că o duce vântul. Părea o săgeată cu traiectorie înceată, ca o plutire, ca o mângâiere a aerului. Părea că se joacă în aer, că se bucură de zbor, că zboară nu cu o treabă oarecare ci de plăcerea zborului. Îți dădea o senzație de libertate.
Și oare de ce te-a mângâiat și pe tine zborul ei?

luni, aprilie 24, 2017

Casca și pianul

În fiecare zi ne indignăm, protestăm, dăm sentințe, dăm soluții. Unde au fost autoritățile, cum de s-a permis așa ceva, cum de nu s-a văzut până acum așa ceva, cum de... cum de...

În cazul copiilor-alpiniști fiecare vine și mai aruncă un val de vină pe umerii celor doi părinți. Nu aveau cască sau nu erau legați cu cabluri, au ignorat avertizările, erau orgolioși și dornici de mărire, îi împingeau pe copii dincolo de limitele suportabilității.

Dincolo de tragedie, mă întreb de ce atâta ură. Și nu am decât o explicație: pentru că ne-am dat seama că puteam fi chiar noi acei părinți. Și că am fost de multe ori și doar bunul Dumnezeu ne-a lăsat în viața, în ciuda inconștienței noastre. Indignarea e îndreptată spre acești doi părinți pentru a nu fi nevoiți să privim în noi înșine.

De câte ori nu ne-am pus viața copiilor în pericol? I-am trimis în excursii cu autocarul care nu avea nici o centură de siguranță. I-am urcat în „comedii” vechi de când secolul și îi ducem la grădinițe particulare unde nu au cabinet medical sau mâncarea e adusă de o firmă de catering și nici dracu nu știe cum s-a gătit și unde acea mâncare.

I-am urcat în mașină și am condus-o, deși băusem un pahar sau mai multe și oricând puteam intra într-un stâlp. I-am urcat în mașinile altora deși aceștia băuseră.

Îi ignorăm sau îi umilim, îi batem sau le forțăm limitele ducându-i și la engleză și la tenis și la dansuri și la karate și la pian. Adevărat, nu mori de cânți la pian. Dar dacă nu-i place copilului pianul e tot un fel de moarte.

Orgoliile noastre de părinți sunt mari, indiferent în ce direcție se îndreaptă ele. Unii vor ca ai lor copii să doboare recorduri. Alții vor ca ai lor copii să fie cei mai buni pianiști. Câțiva copii vor doborî recorduri, câțiva vor deveni pianiști, cei mai mulți vor trăi în anonimat, mai mult sau mai puțin fericiți. Dar, să recunoaștem, noi, părinții, ne dorim să nu fie niște anonimi.

Nu o să știm niciodată cât de fericiți sunt copiii noștri. Judecăm fericirea prin prisma noastră de părinți. Când îi priveam pe acești copii-alpiniști vorbind despre recordurile lor, spuneam despre ei că sunt norocoși și fericiți. Acum aceiași copii sunt victime ale orgoliilor părinților lor.

Ce s-a întâmplat în Retezat e o tragedie. Cum s-a întâmplat, deocamdată numai bunul Dumnezeu și cei ce au fost acolo știu. Nu avem toate datele.

Dar haideți să mai privim și în noi înșine.


duminică, aprilie 23, 2017

Hai sictir!

Am avut președinte care-și înjura poporul și nu am reacționat. Înjura ziariste și le poftea să urce pe masă, să le arate el cum se face resuscitarea. Hă, hă, hă. Poporul a hăhăit și el.
- Țigancă împuțită!
Nu s-a indignat nația, nu a sărit CNN-ul, nu a sărit nici măcar breasla jurnaliștilor, să facă un protest, ceva, decât pe ici pe colo câte o voce.
Păi poate chiar o merita, nu? Ce căuta în nasul președintelui când își făcea cumpărăturile, sâmbăta? Și parcă și e mai colorată așa, la față, poate chiar e țigancă, nu? Și apoi nu e treaba noastră!

Ne înjurăm copiii și ne omorâm nevestele. Ne îmbrâncim vecinii și ne trimitem bătrânii pe acasă, că-i caută cineva. Ne înjură șefii, ne înjură statul, ne înjură toată lumea dar și noi înjurăm pe toată lumea și apoi ce treabă au ceilalți cu noi, nu reprezentăm România, nu ne vede nimeni, putem să ne bălăcărim și să ne omorâm cum vrem și cât vrem.

Nu s-a indignat nimeni când pe Ilie Năstase nu știu ce ziariști îl făceau țigan.  Adevărat, era prin anii 1970, aveam scuza că nu aveam deschidere spre lume și nu am aflat. Atunci altfel era reprezentată România. Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade. Eram mândri de ei și putea să-i înjure oricine, căci noi nu aflam și nu aflam și pentru că ei nu se plângeau.

Eu nu știu cum a putut Ilie Năstase să înjure. Să facă o gluma cu ciocolata cu lapte. Noi, ca nație, suntem un popor așa de pașnic, noi nu înjurăm, noi zâmbim, noi ajutăm necunoscuți căzuție pe stradă, ducem sacoșa vecinei noastre, ne îngrijim părinții... Eu cred că nu e de-al nostru. Cine e Ilie Năstase, ce a făcut el pentru nație? Huo, jos cu el, să ne lepădăm de el, nu e de-al nostru! Rușine! La zid cu el!

Știți ceva? Mi-e greață de voi și de micimea voastră! Vă bateți cu piatra în piept că ne-a făcut neamul de rușine dar de fapt voi vi-l faceți singuri, căci nu vă apărați valorile, neamul și nici pe voi nu vă apărați pentru că nu mai știți să deosebiți rușinea de mândrie, răul mic de răul mare, o vină mică de una mare. Îi aplaudați pe politicienii corupți sau pe toți netrebnicii ce au ieșit de prin închisori și sunt mari profeți dar dați cu piatra într-un om care vezi Doamne a înjurat un arbitru și ne-a făcut de râs.

Am doar două vorbe ale tatălui meu, Dumnezeu să-l odihnească:
- Hai sictir!



Cuibul artiștilor, povestea unui vis

Portarul te măsoară din cap până-n picioare și te întreabă:
- Mergeți la teatru? La Cuibul artiștilor?
E portarul Facultății de instalații și de aproape de doi ani asistă la un fenomen tare ciudat: pe la 6,30 seara incep sa apara tineri, mulți, veseli, senini și care intră de bunăvoie într-o sală a facultății - sala aceea de festivități pe a cărei scenă niște nebuni de tineri au pus o cortină din catifea albastră și unde joacă fel de feluri, de râd ăia de pe scaune ca apucații. Așa ceva el nu a mai pomenit, cozi în facultate, tinerii stau la coadă și îi spun unei tinere foarte zâmbărețe numele lor, o alta bifează niște numere pe o tablă și apoi tinerii aceia se așază pe scaunele indicate ba mai sunt serviți și cu un pahar cu vin sau o sticlă cu apă. Toți zâmbesc, sunt veseli și ce nu înțelege el e cum de nu sună nici un telefon în timpul acelor reprezentații de teatru, că a înțeles că așa li se spune. Cum se transformă tinerii aceia în niște oameni foarte serioși și atenți, cum se îmbujorează de emoție și cum aplaudă la nesfârșit la final. Oare nu îi dor palmele?


Palmele nu te dor și chiar de te-ar durea, știi că apaluzele sunt răsplata artiștilor și lemerită cu prisosință. Ai ajuns la Cuibul artiștilor urmărind numele a doi tineri actori - Ana Crețu și Voicu Aaniței - pe care i-ai văzut prima oară la Teatre Arte dell' Anima, în O noapte furtunoasă. Acum vor juca în Norway. Today. În regia Claudiei Machedon. A fost examenul lor de licență, la UNATC. Sunt tineri, foarte tineri, ca  aproape toți spectatorii. Ai nimerit într-o poveste ireală aproape dar te bucuri de magia ei. Piesele la care ești spectator sunt jucate cu mult talent, cu originalitate și pasiune. Până acum ai fost la trei și ți-ai dori să mergi în fiecare zi. Ba azi, în spatele tău cineva făcea o remarcă:
- Tot așa a făcut și data trecută, a luat pe cineva din public.
Oamenii revin la același spectacol. Înseamnă că le place și asta spune multe, nu?

Căci dincolo de jocul talentat al tinerilor artiști ți se transmite o stare. O stare de bine, ca și cum ai înotat în mare. Pentru mine asta e stare supremă de bine. Înoți împreună cu actorii și trăiești împreună cu ei. Ca și cum ai fi și tu personaj.

Sunt talentați, nebuni de talentați. Așa de talentați că tineri care nu au călcat în viața lor la teatru au făcut-o pentru ei.

De unde să luați și voi bilete? Ei, bine, o să vă mirați, intrarea e gratuită. Trebuie doar să vă faceți o rezervare. La https://rezervari.cuibulartistilor.ro/ Puteți face o donație, însă, la ieșirea de la spectacol. E opțională însă am văzut că aproape toată lumea strecura bani în cutia de la ieșirea din sala de spectacol. Ca gest de mulțumire, mai ales că proiectul Cuibul artiștilor se susține numai astfel.

Cum spuneam, am văzut doar
 Norway. Today - spectacol invitat, cu Ana Crețu, Voicu Aaniței


Nu de gât - cu Cătălin Gheorghiu, Frederic Negrescu
 







foto - Andrei Iagăru


Cine sapă groapa -





















cu Vlad Basarabescu, Victor Țăpeanu, Frederic Negrescu

Așa au și început Cuibul artiștilor: cu piesa Cine sapă groapa. Cu două scaune, două lopeți și haine second hand. Investiție materială 80 de lei. Investiție morală - o viață și o căruță de talent.

Cine sunt ei? Iată-i:

Hei :),
Noi, Cuibul, trăim o poveste al cărei cel mai important personaj ești tu, spectatorul nostru. Această poveste a luat naștere în martie 2015 iar pe 2 octombrie 2015 începeam proiectul “300 de Zile De Teatru”, cel mai mare proiect de acest gen din România care se adresează tinerilor. Ne-am propus atunci să oferim 300 de zile de teatru gratuit studenţilor dar şi celorlalţi iubitori de teatru.
După 530 de zile calendaristice, pe 16 martie 2017, iată că am reuşit să ne atingem obiectivul, jucând ultima reprezentație din proiect. Pe celelalte 299 le-am jucat pentru nu mai puţin de 32090 spectatori, care au luat parte la acest proiect, bucurîndu-se de experiente noi într-o atmosferă relaxantă şi unică. 3 tone de vin, alte 3 de apă, 22000 de pahare spălate, 600 sparte sunt doar câteva din numerele care stau mărturie acestei povești.
În tot acest timp am produs, cu sprijinul comunităţii căreia ne adresăm, 11 spectacole, pentru care am luat peste 15 premii  în 4 festivaluri. Astfel am reusit împreună cu voi, spectatorii noştri, să punem bazele platformei artistice Cuibul Artiştilor şi să concretizăm şi mai mult viziunea noastră.
Vă mulţumim enorm că aţi crezut şi credeţi în visul nostru. Faptul că ne sunteţi alături în această aventură, care la început părea o nebunie, este cea mai frumoasă recunoaştere pe care o putem primi.
Cu emoţie,
Echipa Cuibul Artiştilor

Cu emoție mă închin și eu și căutați-i cât mai repede pe facebook - Cuibul artiștilor: str. Pache Protopopescu, incinta Facultății de instalații. Un click rapid pe rezervare și duceți-vă să-i vedeți jucând. Bunul Dumnezeu le-a pus în traistă mult talent și îl folosesc din plin.