joi, mai 11, 2017

Agresiunea, ca pariu

Se uită la el cu dispreț și se uită la el pentru că nu are încotro, este chiar în fața ei, îi blochează trecerea. Sunt în magazin, ea tocmai ce a plătit sticla cu apă, la casă, cei doi erau în spatele ei, nu a observat că erau tot cei ce comentaseră pe stradă același lucru pe care unul dintre ei, cel ce i-a blocat trecerea cu un rânjet, i l-a zis adineauri:
- Am făcut pariu cu prietenul meu că ați făcut sport de performanță. Așa-i sau am pierdut pariul?
El a rânjit ca și cum i-ar fi făcut un compliment, un supercompliment, privirea ei este însă plină de dispreț.
- Dacă ați făcut pariu pe seama altuia atunci să vi-l asumați.
El rânjește în continuare:
- Am pierdut sau nu am pierdut?
- Are vreo importanță pentru dvs dacă am făcut sau nu sport? întreabă ea uitându-se urât.
- Păi are, că am făcut un pariu.
- Poate faceți pariuri cu lucruri pe care le cunoașteți și care vă privesc, nu credeți?

Și doamna își ia sticla de apă, îi zâmbește doamnei de la casă și-i mulțumește, se mai uită o dată urât la individul de vreo 55 de ani, cu tricou roșu și păr vopsit blond și se întoarce pe călcâie.


O fi făcut ori nu sport de performanță doamna însă doamna clar a învățat pe undeva că acel comportament este o formă de agresiune. La școală clar nu, căci la școală nu se învață despre discriminare, violență. Deși ar fi tare indicat să se învețe.




miercuri, mai 10, 2017

Cum să înveți sanscrita cu guru de guru

Ne-am întâlnit la un târg de carte. Avocat sau arhitect, parcă. Voia să învețe sanscrita. Știa de manualul lui Didi și m-a rugat să-i păstrez un rând de manuale - sunt trei volume. Dă o tură și se întoarce.
Nu s-a mai întors. Ne-am reîntâlnit la un alt târg de carte, și-a cerut iertare că nu a revenit atunci, i-am spus că nu are de ce. A ținut însă să-mi spună motivul:
- Știți, l-am întrebat pe cutare - și a zis un nume românesc de care nu am auzit niciodată. Fac cu el sanscrita. Și i-am zis de manualul Amitei Bhose și el a strâmbat din nas, a zis că nu e prea bun. De aceea nu l-am mai luat. Facem după alte manuale, englezești.

Nu am avut ce să zic. Omul era foarte convins că un tânăr român știa mult mai bine sanscrita decât o indiană cu două facultăți în India, doctorat în Eminescu, în limba română, profesor de bengali și sanscrită la Universitatea București, predând în limba română, autoare de manuale de bengali și sanscrită în limba română, care erau suportul de curs. Traducătoare din sanscrită a Natyasastrei, a Caruței de lut de Șudraka, traducătoare din bengali a lui Tagore.

Nu am ce să zic. Ce poți să spui, nu?

marți, mai 09, 2017

Dincolo de plăcerea fizică

Eu nu vreau să dispară librăriile fizice. E ca și cum ar dispărea piețele și ar fi înlocuite de site-uri. Totul - virtual -,  mărul se rotește în fața ta, pe ecranul calculatorului, e roșu, mare, frumos. Nu-l poți mirosi, însă. Nu-l poți atinge.
Așa și cu librăriile. Sunt librării exclusiv online - vezi cartea, eventual citești un fragment din ea, o cumperi pe net și-ți vine acasă. Se pare totuși că știi ce vei cumpăra și de te-ai păcălit însă și nu-ți place poți returna cartea în 15 sau 30 de zile. Timp destul ca să-ți placă și tot să te decizi să o dai înapoi.

E adevărat, aceeași carte pe care o găsești în librăria fizică poate fi cumpărată și din librăria online. În prima o cumperi cu 30 de lei, în a doua e posibil să o găsești cu cu 50% reducere, cu 15 lei. Ma refer la cartile nou aparute, cele care au câțiva ani pot fi și cu 70% reducere, online. Asta pentru că în librariile fizice nu se mai găsesc - din cauza lipsei de spațiu - și pentru că editurile mari au tipărit tiraje mari și preferă să recupereze prețul de tipar decât să dea cartea la topit.   (există însă și cazuri în librarii fizice - există un fel de anticariat în București unde laureați Nobel ajung să fie cumpărați cu...5 lei)


De ce nu fac și librăriile reduceri de 30-50%? Pentru că nu pot. Pentru că acel 30-50% este diferența care le rămâne lor din vânzarea cărții. Acela e rabatul pe care-l acordă editurile librăriilor. Librăriile fizice plătesc chirii, salarii, lumină etc. O librărie online are costuri mai mici, de unde și rabaturi mai mari acordate cumpărătorilor. La acel procent de 30% - diferenta de la editură la raft - o librărie online poate renunța fără să fie pusă în pericol funcționarea ei.

Indiferent de prețul cu care vinde libraria fizică o carte sau librăria online aceeași carte, editura le acordă  cam același rabat - 30 (foarte rar, spre disparitie) - 45% (din ce în ce mai des. Vreau să spun că editura dă și uneia și alteia cartea la același preț de vânzare. Că librăria online o vinde cu 30-50% mai puțin  e problema ei, aparent. Deși începe să fie o amenințare serioasă pentru librăriile fizice, căci oamenii au ajuns să intre în librării, să răsfoiască o carte și să o cumpere online, mai ieftin. Desigur, pentru ei e un chilipir. Nu au de unde ști ce se întâmplă, de fapt. Cum nu știu nici că librăriile online își onorează greu partea lor de contract - adică se despart greu de banii încasați, astfel încât te rogi de ele cu lunile ca să-ți dea banii din vânzări.

Acum înțelegeți de ce nu vreau să dispară librăriile fizice? Nu numai pentru mirosul unic de carte proaspăt tipărită sau pentru plăcerea răsfoitului sau cititului...


luni, mai 08, 2017

Femeia cu un teatru

Să fie vreo două luni de atunci. Prietena mea mă întreba dacă vreau să o însoțesc la o piesă de teatru. Eu locuiam aproape de acel teatru - Teatrul Arte dell'Anima - însă eram în situația celor ce locuiesc lângă mare și nu se aruncă în valuri nici măcar o dată pe vară. Urma să vedem O noapte furtunoasă, interpretată de tineri actori - 22,23 de ani -, numele lor nu ne spunea nimic, regizorul era și el tânăr - tot 23 de ani. Hai! Cât de rău poate să fie! ne-am zis.

Înainte de începerea piesei o doamnă brunetă ne-a urat zâmbind bun venit, ne-a spus că onorariul actorilor va fi donat actorilor pensionari, a zâmbit iar și... a început piesa. S-a încheiat piesa de teatru și noi am rămas...mască. Exact ca la teatru. Căci ce am văzut noi pe scenă a fost o dezlănțuire de talent și dragoste. Am ieșit buimacă și plină de adrenalină totodată, de parcă mă dădusem în montagne russe deși eu nu mă dau în montagne russe. Am căutat numele actorilor pe facebook, „m-am împrietenit” cu ei și de atunci îi urmăresc peste tot aproape - mă refer la piesele în care joacă. Însă nu despre ei vreau să vorbesc, deși dacă spui Teatrul Arte dell'Anima nu ai cum să nu-i pomenești, pentru că acest teatru e făcut anume pentru ei. Pentru a oferi o scenă tinerilor actori. Mă refer la omul care a făcut acest teatru. Crina Lință - așa aveam să aflu că o cheamă pe doamna care ne-a întâmpinat.

Crina Lință are un teatru. Unii au o cârciumă care le aduce mulți bani. Crina Lință are un teatru în care bagă bani, împreună cu soțul ei. Nu trebuie să spună asta, căci se vede cu ochiul liber. Poți face un calcul rapid, estimativ, al biletelor vândute și al cheltuielilor. Cei ce nu au o „afacere” proprie, de suflet, poate că nu vor înțelege. Mulți nu înțeleg ce înseamnă pasiunea. Probabil că uneori și plânge, cel puțin așa îmi imaginez, asta pentru că mulți oameni care fac ceea ce le place au momente în care plâng. Nu, nu e o contradicție. Și nu, nu plângi de fericire. Poate că de oboseală uneori, poate din cauza unei vorbe aruncate fără voie... Eu am plâns pentru că organizatorul unui târg de carte mi-a zis că fac prea mare caz că editura Polirom a intrat peste ora evenimentului meu. Nu vorbește despre asta, nici nu ar avea cum, nu ne cunoaștem aproape deloc însă știu că așa pățesc oamenii care iubesc ceea ce fac.

Știți, eu nu cunosc pe nimeni care să aibă un teatru. Cunosc oameni care scriu, fac bijuterii, au cârciumi, sunt grădinari, jurnaliști... Dar pe nimeni care să aibă un teatru în ziua de azi. De aceea sunt așa de entuziasmată. Și pentru că am văzut piesele care se montează acolo - proiecte care au prins viață și care acum participă la festivaluri de teatru.

Și să vă mai spun ceva: anul acesta își dă licența în actorie și am văzut-o în piesa de teatru Și caii se împuscă, nu-i așa? - spectacolul de licență, la Palatul Copiilor. Și este o actriță talentată. Două roluri interpretează aici - unul este cumva episodic dar în cel al unei militante extremiste îi vedem forța și pasiunea.

Nu, nu joacă pe scena proprie. Pe pagina ei de facebook anunță multe evenimente ale colegilor ei și ne îndeamnă să mergem să-i vedem. O colegialitate pe care nu o prea întâlnești în breasla actorilor.

Cam câți ani să aibă? Păi are un fiu care cred că a terminat anul trecut actoria și aș zice că a moștenit talentul mamei lui. Dar știu tineri de 20 de ani care se poartă de parcă ar avea 80. Așa că e irelevant să întrebați asta.


Am căutat o fotografie care să o reprezinte. M-am oprit asupra celei făcute de Ioana Nicolae, actriță și PR la Arte dell'Anima. Fotografia e din timpul piesei Și caii se împușcă, nu-i așa? Aici Crina face o piruetă. Așa mi se pare că e ea, o piruetă a talentului, dăruirii și a bucuriei.

Știți, cred că cel mai bine ar fi să căutați pagina de facebook a ei - Crina Lință. Femeia cu un teatru. Și pagina facebook a teatrului - Teatrul Arte dell'Anima. Luați apoi numele actorilor, pe rând, și vedeți în ce joacă. Veți fi prinși într-un labirint din care nu veți dori să mai ieșiți, căci sunteți pe tărâmul talentului. Și totul pornește dintr-un loc - Str. Făinari nr.17D. Teatrul Arte dell'Anima - Crina Lință.




joi, mai 04, 2017

Copacul cu haine

Foarte greu am ajuns să mă despart de lucruri. Lucrurile fizice. În tinerețe nu țineam deloc la ele, nu aveam vreo haină preferată sau vreun obiect anume fără de care nu aș fi putut trăi. În copilărie nici atât. Copilul din mine alerga prin livada mare după fluturi sau culegea piersici, caise și prune și era nepăsător față de lucrurile făcute de mâna omului. O singură dată îmi amintesc că plângeam cu lacrimi de crocodil după o păpusă blondă a cărei față fusese mâzgălită cu pixul de un copil al unui invitat de-al tatei. Îi scosese și un ochi și plângeam și de ciudă că mama, ocupată cu dusul farfuriilor la masă, mă repezise, semn că nu-mi înțelesese suferința. De fapt, sărmana mea mamă nu-și vedea capul de treabă în acele momente. Stăteam după ușă și plângeam, simțindu-mă nedreptățită și furată. Era păpușa mea preferată.
Adult fiind, am început să adun și eu lucruri. De când am devenit familistă. Dintr-odată lucrurile fizice au început să aibă importanță, poate dintr-un sentiment al „așezării”, nu știu. Lucrurile au început să aibă istorie personală și să nu mai poată fi îndepărtate. Căci era ca și cum ți-ai fi tăiat un deget. Omida aceea din pluș cu toate culorile nu putea fi dăruită unui alt copil, căci era prima jucărie din pluș a copilului. Lucrușoarele - da, dar doar unele pot fi dăruite, astea uite, sunt atât de delicate! Și sunt atât de mici, când va fi copilul mare se va minuna când va constata că avea talpa cât jumătate de palmă! Asta poate fi dată, asta nu, pe astea le pun la loc în dulap, de fapt, stai, ba nu, bine, hai, da-o, totuși poate o mai port, o pun înapoi.
Periodic, hainele sunt sortate de câteva ori, „date” de câteva ori, cântărite și așezate înapoi în dulap. Poate într-o zi le voi purta, sunt încă frumoase, sunt bune, moda revine... Acea zi nu mai sosește niciodată pentru unele lucruri, viața lor rămâne în dulap.
Dincolo de gestul dăruirii hainelor unor persoane care ar avea nevoie de ele, e întrebarea legitimă: ajung ele oare la destinatari? Adică la oamenii sărmani, la copiii nevoiași, la căminele de bătrâni? Nu cumva pijamaua aceea nouă rămasă mică înainte de a apuca să o porți și pe care tu ai dăruit-o unui cămin de copii nu ajunge la copii ci e luată de vreo îngrijitoare?
Îndoiala sapă... Și abia acum câțiva ani povestirea senină a unei femei mi-a adus liniște:
- Cineva are nevoie de lucrul acela. Dacă îl ia îngrijitoarea înseamnă că are nevoie de el, dacă ajunge la copil e și mai bine, că acesta are și mai mare nevoie de el. Oricum ar fi, eu îl dăruiesc cu inima plină de bucurie.
Și-atunci am înțeles că atunci când dăruiești cu inima plină de bucurie îndoielile nu-și au rostul. Cineva are nevoie de haina ta și asta e cel mai important.
Și de-atunci dăruiesc cu inima plină de bucurie. Cineva are nevoie de prea-plinul meu.
De aceea o să fiu pe 1 iunie la Copacul cu haine din Cișmigiu.

marți, mai 02, 2017

Ura gratuită

Lovesc cu pumnul în mașină și urlă:
- Bă, aici e obligatoriu dreapta!
Câțiva bătrâni, pe trotuar, așteptând culoarea verde. Se apleacă spre tine, amenințător, îi vezi prin geam în timp ce lovesc capota mașinii. Sunt plini de ură, au o privire rea.
Da, știi și tu că e obligatoriu dreapta, de când nu ai mai trecut pe acolo s-a schimbat sensul de mers pentru acea bandă însă e suficient că te claxonează cel din spate pe care l-ai blocat.

Și-ți vine să plângi, pentru că simți asupra ta toată ura aceea gratuită, toată furia aceea a unor oameni de 70-80 de ani care se descarcă pe tine pentru toate frustrările lor din acea zi și mereu.