Postări

Se afișează postări din mai, 2017

Agresiunea, ca pariu

Se uită la el cu dispreț și se uită la el pentru că nu are încotro, este chiar în fața ei, îi blochează trecerea. Sunt în magazin, ea tocmai ce a plătit sticla cu apă, la casă, cei doi erau în spatele ei, nu a observat că erau tot cei ce comentaseră pe stradă același lucru pe care unul dintre ei, cel ce i-a blocat trecerea cu un rânjet, i l-a zis adineauri:
- Am făcut pariu cu prietenul meu că ați făcut sport de performanță. Așa-i sau am pierdut pariul?
El a rânjit ca și cum i-ar fi făcut un compliment, un supercompliment, privirea ei este însă plină de dispreț.
- Dacă ați făcut pariu pe seama altuia atunci să vi-l asumați.
El rânjește în continuare:
- Am pierdut sau nu am pierdut?
- Are vreo importanță pentru dvs dacă am făcut sau nu sport? întreabă ea uitându-se urât.
- Păi are, că am făcut un pariu.
- Poate faceți pariuri cu lucruri pe care le cunoașteți și care vă privesc, nu credeți?

Și doamna își ia sticla de apă, îi zâmbește doamnei de la casă și-i mulțumește, se mai uită o dat…

Cum să înveți sanscrita cu guru de guru

Ne-am întâlnit la un târg de carte. Avocat sau arhitect, parcă. Voia să învețe sanscrita. Știa de manualul lui Didi și m-a rugat să-i păstrez un rând de manuale - sunt trei volume. Dă o tură și se întoarce.
Nu s-a mai întors. Ne-am reîntâlnit la un alt târg de carte, și-a cerut iertare că nu a revenit atunci, i-am spus că nu are de ce. A ținut însă să-mi spună motivul:
- Știți, l-am întrebat pe cutare - și a zis un nume românesc de care nu am auzit niciodată. Fac cu el sanscrita. Și i-am zis de manualul Amitei Bhose și el a strâmbat din nas, a zis că nu e prea bun. De aceea nu l-am mai luat. Facem după alte manuale, englezești.

Nu am avut ce să zic. Omul era foarte convins că un tânăr român știa mult mai bine sanscrita decât o indiană cu două facultăți în India, doctorat în Eminescu, în limba română, profesor de bengali și sanscrită la Universitatea București, predând în limba română, autoare de manuale de bengali și sanscrită în limba română, care erau suportul de curs. Traducătoare …

Dincolo de plăcerea fizică

Eu nu vreau să dispară librăriile fizice. E ca și cum ar dispărea piețele și ar fi înlocuite de site-uri. Totul - virtual -,  mărul se rotește în fața ta, pe ecranul calculatorului, e roșu, mare, frumos. Nu-l poți mirosi, însă. Nu-l poți atinge.
Așa și cu librăriile. Sunt librării exclusiv online - vezi cartea, eventual citești un fragment din ea, o cumperi pe net și-ți vine acasă. Se pare totuși că știi ce vei cumpăra și de te-ai păcălit însă și nu-ți place poți returna cartea în 15 sau 30 de zile. Timp destul ca să-ți placă și tot să te decizi să o dai înapoi.

E adevărat, aceeași carte pe care o găsești în librăria fizică poate fi cumpărată și din librăria online. În prima o cumperi cu 30 de lei, în a doua e posibil să o găsești cu cu 50% reducere, cu 15 lei. Ma refer la cartile nou aparute, cele care au câțiva ani pot fi și cu 70% reducere, online. Asta pentru că în librariile fizice nu se mai găsesc - din cauza lipsei de spațiu - și pentru că editurile mari au tipărit tiraje mari …

Femeia cu un teatru

Imagine
Să fie vreo două luni de atunci. Prietena mea mă întreba dacă vreau să o însoțesc la o piesă de teatru. Eu locuiam aproape de acel teatru - Teatrul Arte dell'Anima - însă eram în situația celor ce locuiesc lângă mare și nu se aruncă în valuri nici măcar o dată pe vară. Urma să vedem O noapte furtunoasă, interpretată de tineri actori - 22,23 de ani -, numele lor nu ne spunea nimic, regizorul era și el tânăr - tot 23 de ani. Hai! Cât de rău poate să fie! ne-am zis.

Înainte de începerea piesei o doamnă brunetă ne-a urat zâmbind bun venit, ne-a spus că onorariul actorilor va fi donat actorilor pensionari, a zâmbit iar și... a început piesa. S-a încheiat piesa de teatru și noi am rămas...mască. Exact ca la teatru. Căci ce am văzut noi pe scenă a fost o dezlănțuire de talent și dragoste. Am ieșit buimacă și plină de adrenalină totodată, de parcă mă dădusem în montagne russe deși eu nu mă dau în montagne russe. Am căutat numele actorilor pe facebook, „m-am împrietenit” cu ei și de atunci…

Copacul cu haine

Foarte greu am ajuns să mă despart de lucruri. Lucrurile fizice. În tinerețe nu țineam deloc la ele, nu aveam vreo haină preferată sau vreun obiect anume fără de care nu aș fi putut trăi. În copilărie nici atât. Copilul din mine alerga prin livada mare după fluturi sau culegea piersici, caise și prune și era nepăsător față de lucrurile făcute de mâna omului. O singură dată îmi amintesc că plângeam cu lacrimi de crocodil după o păpusă blondă a cărei față fusese mâzgălită cu pixul de un copil al unui invitat de-al tatei. Îi scosese și un ochi și plângeam și de ciudă că mama, ocupată cu dusul farfuriilor la masă, mă repezise, semn că nu-mi înțelesese suferința. De fapt, sărmana mea mamă nu-și vedea capul de treabă în acele momente. Stăteam după ușă și plângeam, simțindu-mă nedreptățită și furată. Era păpușa mea preferată.
Adult fiind, am început să adun și eu lucruri. De când am devenit familistă. Dintr-odată lucrurile fizice au început să aibă importanță, poate dintr-un sentiment al „aș…

Ura gratuită

Lovesc cu pumnul în mașină și urlă: - Bă, aici e obligatoriu dreapta! Câțiva bătrâni, pe trotuar, așteptând culoarea verde. Se apleacă spre tine, amenințător, îi vezi prin geam în timp ce lovesc capota mașinii. Sunt plini de ură, au o privire rea. Da, știi și tu că e obligatoriu dreapta, de când nu ai mai trecut pe acolo s-a schimbat sensul de mers pentru acea bandă însă e suficient că te claxonează cel din spate pe care l-ai blocat.
Și-ți vine să plângi, pentru că simți asupra ta toată ura aceea gratuită, toată furia aceea a unor oameni de 70-80 de ani care se descarcă pe tine pentru toate frustrările lor din acea zi și mereu.