miercuri, iulie 19, 2017

Hai în parc să ne jucăm singuri



Sunt mulți ani de când nu am mai fost într-un spațiu de joacă aflat într-un parc. Beneficiară indirectă. Ieri am însoțit un băiețel de un an și jumătate și în afara faptului că am văzut mai mulți bărbați ieșiți cu copiii „la aer”, am mai observat că deși locul s-a modernizat moravurile nu s-au schimbat în bine.
Mai întâi că multe mămici, aflate pe bancă, erau mai interesate de discuțiile de la telefon sau cu colegele de bancă decât de propriii copii. Mai apoi că mai toți copiii păreau să-și apere cu îndârjire jucăriile la apropierea altor copii, sub privirea neimplicată a însoțitorilor.
Discuțiile adulților nu sunt o noutate. Nici egoismul copiilor. Da, o să mi se spună – De ce trebuie să împartă X o jucărie cu Y? Ce, tu, adult, împarți cartea pe care o citești cu Y? Da, poate că o împart. Și da, nu e vorba de a împărți cu celălalt apa, covrigul, deși covrigul, dacă nu ai mușcat din el, poți să-l împarți. Ci e vorba de a împărți cu celălalt joaca. Joaca, mijloc de educare. Întru generozitate, ajutorare. Joaca, mijloc de comunicare.

Ieri, trei copii până-n 2 ani se nisipeau – a se citi: stăteau în fund în groapa cu nisip și încercau să pună în forme ceea ce clepsidra nu reușește să prindă. Când în raza privirii apărea o formă mai colorată ca aceea pe care o țineau în mână aceasta devenea brusc obiectul interesului și după un murmur mic de protest proprietarul i se schimba.

Intervenția brutală a părintelui care s-a apropiat de groapa cu nisip și i-a tras copilului lui una cu lopețica peste picior ne-a luat prin surpindere și pe mine și pe cealaltă însoțitoare. Copilul, deposedat de lopețică, a îndreptat mâna spre alta, însă tatăl l-a luat pe sus, i-a tras câteva palme peste picioare și l-a trântit din nou în fund în groapa cu nisip, iritat și indicându-i, pe ton imperativ și ridicat, să se joace cu propriile jucării. Mirați, ceilalți doi copii se uitau la cel pe ai cărui obraji curgeau lacrimile.
- Nu mai dați în el/ Nu-l mai loviți… am zis amândouă în același timp.
Cu capul în jos, pe vine, bărbatul se justifică:
- Să înțeleagă că nu are voie să se joace cu jucăriile altuia, are jucăriile lui! Să înțeleagă de mic asta!
Nu ridică deloc privirea, încearcă să-și facă de lucru cu mâinile, adunând jucării, scuturându-le, aruncându-le pe toate la un loc în nisip.
- Vorbiți-i, dar nu-l mai loviți. Și până la urmă de ce să nu se joace cu jucăriile celorlalți?
Glasul femeii e trist.
Bărbatul nu zice nimic, se așază în fund lângă copilul lui, îi șterge cu dosul palmei lacrimile de pe obraz, îl scutură de nisip și-i pune la îndemână jucăriile. E stângace, vizibil rușinat de ieșirea lui și de faptul că nu știe cum să reacționeze. Rămâne așezat lângă copilul lui, ca un câine vinovat, neridicând privirea.

Mai târziu, plictisit de jocul la groapa cu nisip, băiețelul pe care l-am însoțit a fost atras de două cutii colorate de pe o bancă. Proprietarul le-a strâns repede și le-a ascuns la piept, întorcându-se pe jumătate cu spatele la noi.
- Nu vrea să ți le ia, e curios, vrea să se joace un pic, poate îi arăți tu ce mașinuțe frumoase ai.
Băiețelul s-a luminat dintr-odată. I-a arătat comoara lui, mașinuțele, le-a pus piesele la loc de câte ori cel mic le dezmembra, îl dojenea blând să nu le mai desfacă, apoi iar îi arăta cum se unesc bucățile de lego, totul sub privirea foarte mirată a surorii mai mari care a exclamat:
- Ai șase ani și tot degeaba!
Pe bancă, un metru mai încolo, mama lor împărtășea altei femei nemulțumirea sa legată de nu știu ce rudă.

În turul nostru prin parc am trecut de vreo trei ori pe lângă o bancă  împărțită de o bunică și nepoata de vreo opt ani. Prima dată fetița a țâșnit de pe bancă atunci când băiețelul s-a îndreptat spre păpușa colorată, apărându-și teritoriul – „E a mea!” - ,  a doua oară a acoperit păpușa cu un batic, a treia oară a pus rucsacul peste păpușă. Băiețelul se îndrepta însă mereu spre bancă, amintirea lui poziționând bine păpușa. Bunica nu a schițat nici un gest, ca și cum nu ar fi fost.

Fire de nisip… ca și nu ar fi fost.

vineri, iulie 14, 2017

Vive la France și românii ce au înălțat-o



Pe alei, turiști cu harta locului în mâini ( hartă pe care o vor restitui la plecare) par a fi într-un labirint, izolați de restul lumii printr-un gard înalt din ciment. Deși e iulie, aici pare a fi mereu toamnă, căci frunzele îngălbenite deja acoperă pașii. E liniște, nimeni nu strigă, nu se aude nimic din afara gardului, doar turnul priveghează de oriunde ai privi cerul. 



În cimitirul Montparnasse își dorm eternitatea celebrități franceze sau străine ca: Marguerite Duras, Samuel Beckett, Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir, Charles Beaudelaire, Guy de Maupassant, Paul Deschanel (președinte al Republicii în 1920), Serge Gainsbourg, Saint Saens, Sainte Beauve, Flammarion, Hachette -  editorii. Și mulți alții. Dar și români iluștri: Tristan Tzara (ecrivain, pere du Dadaisme), Eugen Ionesco (ecrivain, dramaturge), Emile Cioran (philosophe roumain), Contantin Brâncuși (sculpteur roumain, Le Baiser). Parantezele aparțin hărții, Tzara și Ionesco fiind considerați francezi. Aici, pe un mormânt aflat departe de cel al lui sculptorului, se află Sărutul, pe care nu-l mai poți vedea căci este îmbrăcat într-o cușcă din lemn. Aici, în cavouri de doi metri lungime și nici un metru lățime un vitraliu lasă lumina să ajungă la cel pe care nu-l mai vizitează nimeni de un secol. Unul lângă altul, ca niște cazemate țuguiate. Amestecate cu morminte cu cruci din piatră, așa cum vezi și în cimitirele noastre. Prezentul a renunțat la cavourile ce strigau cerului și acum plăci de marmură se întind la picioarele tale, parcă obligându-te să faci o plecăciune pentru a-i aduce un omagiu celui vizitat.


Căci cimitirul Montparnasse este un muzeu în aer liber, dincolo de destinația lui practică – ici și acolo vezi fotografia unei adolescente sau a unui tânăr și urmele celor ce s-au gândit la ei: Sofiei i s-au adus inimioare din fetru sau din piatră, pe care stă scris Je t’aime, în ficusul ce pare să nu înflorească niciodată se află două globulețe, un moș Crăciun și un breloc cu un ursuleț din pluș. Sofia nu zâmbește, e gânditoare și nici tu nu zâmbești, încercând să îmbrățișezi toți acei necunoscuți care și-au plâns durerea și dorul aici.

Inimioare vei găsi și pe alte cavouri, dar e o altfel de dragoste, e dragostea aceea respectuoasă care nu doare, nu sfâșie inima de dor și de revoltă.


În parcelele numerotate, în căutarea numelui de pe hartă, pașii te poartă printre statui înfățișând femei plânse sau un fel de extraterestru cu coadă sau două mâini împreunate ale unor doi bărbați ce împart același mormânt.  Sau mici figurine japoneze. Plăci simple, fără inscripție sau modeste, cavouri fastuoase amintind de cele ale regilor de la Basilica Saint Denis -  cum e cel al familiei Charles Pigeon, cei doi soți fiind reprezentați prin statui, lungiți pe cavoul înalt. 

Cavouri peste care lichenii au pus stăpânire, arătând că de fapt natura e adevărata proprietară a locului.

Întâi cauți mormântul lui Marguerite Duras – e cel mai aproape de intrarea ta în cimitir. Ratezi, nu-l găsești și te îndrepți spre mormântul tinerei rusoaice ce s-a sinucis din dragoste și pe care se află Sărutul lui Brâncuși, o comandă pe care acesta a primit-o în 1910. Traversezi o străduță, intri iar în cimitir, și privirea ți-e atrasă, în stânga, de un cofraj din obs pus în continuarea unei plăci verticale de vreun metru. Acolo bănuiești că e, instinctiv. Te apropii, locul este acesta, într-adevăr, pe zidul clădirii ce ține loc și de gard este o cameră video și în fața mormântului o plăcuță îți interzice „în mod absolut să te apropii și să atingi mormântul”. Dai târcoale sculpturii, vezi câțiva centimetri din baza sculpturii, restul e îmbrăcat în obs, o plasă din sârmă lasă să se întrevadă ceva din ea pe la jumătate, te întrebi ce se întâmplă, ce s-a întâmplat, de ce, poate că o protejează, poate că a fost vandalizată? Nu e nimeni să-ți răspundă, doar pașii unei familii cu doi copii, bunica îi însoțește, afli ulterior că nu sunt împreună, doamna e pariziancă, familia e canadiană, s-au întâlnit în cimitir și doamna a vrut să le arate ceva extraordinar. Se miră când aude că nu ești canadiancă precum familia pe care o însoțește, a, ești din România! Tu le spui canadienilor că era român, le povestești câte ceva despre ansamblul monumental de la Târgu Jiu și le spui că la Paris există muzeul Constantin Brâncuși…
- Da, dar a trăit toată viața în Franța, zice cu mândrie doamna în vârstă adjudecându-l pe Brancusi, cum îl pronunță ei, Bran-cu-si.
Mai spune că a văzut Le Baiser de nenumărate ori, este o operă „magnifique”. Oare de ce or fi pus cofragul acesta? Poate ca să protejeze sculptura…
-         Trebuie să valoreze tare mult... mai spune dânsa.

Pe mormântul lui Brâncuși, într-o altă divizie, nu se află nimic, decât numele lui și numele a încă doi români – Alexandre Istrati și Natalia Dumitresco -  vei afla mai apoi că erau pictori și au avut atelierul lângă Brâncuși, la Paris, în 1948 și au fost moștenitorii banilor, titlurilor, ai unor sculpturi și piese de mobilier ale sculptorului. El lăsând atelierul statului francez,  așa cum bine știm cu toții, cu condiția reconstituirii lui (despre condiția respectată și despre atelier într-un episod următor). Mormântul e simplu, din piatră (afli că Brancuși și l-a cumpărat cu un an înaintea morții sale) și pe el se află două bilete de autobuz țintuite de câte o pietricică, un semn al vizitei des întâlnit pe mormintele celebrităților de aici. De jur împrejur sunt flori și tufe verzi, de ai impresia că tocmai înaintea ta a plecat cel ce le-a dispus. Poate că împlinirea a 60 de ani de la moartea sa a prilejuit acest regal al florilor. Turnul Montparnasse, primul zgârâie nori al Parisului, se înalță impertubabil, murdar, ignorând, desigur, geniul românului care și-a trimis păsările spre înaltul cerului.




                                                    

                                                                                     Cioran se lasă și el greu găsit, o lespede de marmură gri împărțită cu cea care i-a fost alături 50 de ani, cu discreție, Simone Boue.  Pe  lespede se află o cutie cu scrisori în care poți lăsa „Scrisori pentru Cioran”. O panglică tricolor leagă cheița, trimițând spre țara care i-a retras cetățenia dar pe care Cioran pare ca a avut-o în inimă toată viața, din moment ce a trăit ca apatrid și nu a cerut cetățenie franceză. O mușcată, o țigară, pietricele înconjurate de un șnur cu două cruci, trimitere, probabil, la tată lui, protopop, și la ultimul lui interviu: „Sunt ateu. Nu cred în Dumnezeu și nici nu mă rog. Există însă în mine o dimensiune religioasă de nedefinit, dincolo de orice credință”. Un om pe care-l caută lumea în cimitir, spre a-i aduce omagii, lui, celui ce ura gloria și care, atunci când era oprit pe stradă și întrebat de e cumva Cioran, răspundea răspicat: „Nu”.

În cele trei cămăruțe de bone din preajma Jardin de Luxembourg, Cioran îi primea pe Eugen Ionesco, Samuel Beckett, aflați și acum în preajma lui. Eugen Ionesco și Rodica Ionesco se odihnesc sub o lespede simplă, cu o cruce orizontală încrustată, culoarea lespedei trimițând parcă la absurdul pe care l-a prins în teatrul vieții. „Mă rog La Nu Știu Cine /Sperând ca acesta să fie Iisus”, citești pe marginea lespedei.

Spre o altă ieșire din cimitirul-muzeu îl cauți pe Tristan Tzara. Privirea ți-e atrasă de o un om îngenuncheat, sprijinit într-un baston, pe lespedea unui sculptor: Mercedes Lobo. Treci, ajungi la capătul aleii, te întorci și abia atunci zărești, lângă lespedea lui Lobo, numele acoperit pe jumătate de tufișul ce crește în pământul mormântului părintelui Dadaismului, Tristan Tzara. O plăcuță îți anunță numele, anii și profesia: poet. Verdele tufișului și modestia naturală a pământului contrastează cu eleganța rece a lespedei și a statuii vecinului.

Pe aleile cimitirului Montparnasse, îi mai cauți pe Samuel Beckett – dintr-un motiv foarte simplu, a fost, împreună cu Adamov și Ionesco, subiectul tău de licență. O lespede gri, simplă.

 Te încăpățânezi să o găsești pe Marguerite Duras, căci cărțile ei îți hrăneau studenția. O găsești și furi un fir de lavandă de la picioarele lespedei, regretând că nu ai și tu un pix la îndemână să-l lași amintire în imensiul ghiveci.

Mai încolo, lespedea orizontală sub care dorm Simone de Beauvoir și Jean Paul Sartre e acoperită de sărutări, iar pe cea orizontală biletele de metrou mărturisesc frecvența vizitelor celor curioși să afle unde se odihnesc cei nedespărțiți.

La ieșirea din muzeul-cimitir lași harta în cui, pe zidul gheretei goale, bei apă de la cișmea, privești pentru o ultimă oară locul tăcut, turnul Montparnasse nu se vede din unghiul acesta, cerul e liber și pășești în lume ducând pe talpă o frunză îngălbenită, strecurată în sanda de soarta care-ți amintește astfel că la un moment dat totul va fi tăcere.


 Notă: Nici o fotografie, nici o parte din acest articol nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.