luni, noiembrie 06, 2017

Codrul lui Eminescu nu are nevoie să se laude

În pădurea copilăriei și adolescenței mele, natura nu-și striga frumusețea. Mă înconjura și mă lăsa să-i strivesc iarba sub tălpi, fără să plângă. În dărnicia ei nu aștepta nimic. Îi primeam umbra, frunzele, îi băteam potecile iar ea nu aștepta nimic din parte-mi. Nu-mi agăța nici măcar mâneca, întru oprire. Poate că de la pădurea copilăriei mele am învățat, fără să-mi dau seama atunci, că lucrurile mărețe nu au nevoie de glas. Ele sunt, pur și simplu. Ele se văd, pur și simplu. Adevărat, câte un copac cade sub toporul câte unui sătean hapsân sau sărac, și doar atunci se aude un vaiet, când pădurea-și plânge copacul ce se prăvălește. Săteanul nu va vedea nicicând măreția pădurii, oricât i-ai arata-o. El vede doar surcelele din trunchiul copacului.

În lumea betoanelor în care trăiesc acum, copacii falnici încearcă să-și păstreze măreția tăcută. Tăietorii de lemne le acoperă glasul și se îmbracă gălăgios cu scoarța truchiurilor dezgolite. Își strigă tare faptele, lăudându-și-le, neștiind că măreția nu are nevoie de vorbe. Necunoscând măreția, încearcă să se cațere spre ea punând coajă peste coaja copacului falnic doborât. Sunt cei ce vorbesc numai și numai despre ei, sunt cei ce te întreabă dacă-ți place ceea ce au făcut ei, dacă admiri frunza lor cârpită din frunzele căzute ale marelui copac. Sunt cei ce te sună la ora 13 sâmbăta, pentru a te întreba dacă Eminescu s-a întâlnit cu Tagore, deși se prezintă ca mari eminoscologi și ar fi trebuit să cunoască acest amănunt al vieții celor doi copaci falnici. Sunt cei ce te sună sâmbăta la ora 13 nu pentru a te întreba ce mai faci, eventual la ce lucrezi, dacă lucrezi, ci te sună pentru a-ți povesti marile lor proiecte cârpite. Pentru a vorbi despre ei înșiși, despre numărul mare de pagini scrise, reeditarea a nu știu câta oară a unei cărți. „E sâmbătă, adevărat, e ora 13, dar e vorba despre Eminescu”, încearcă ei o justificare în fața tăcerii tale. E sâmbătă, adevărat, e ora 13, dar nu e vorba despre Eminescu ci despre trunchiuri găunoase ce încearcă să ajungă la coroana mărețului copac. Și atunci îi tai și tu avântul, brutal - „Mă scuzați, mi se termină bateria, la revedere”.

Bateria mea e pe terminate. Nu mai am toleranță la tăietorii de lemne, la trunchiurile găunoase. Nu mai am tolerență la impostură, la egoism, la fățărnicie. De fapt nici nu cred că am avut vreodată mare toleranță dar în ultima vreme cred că mi s-a făcut tare, tare dor de pădurea copilăriei mele, de tăcerea ei maiestuoasă.

Niciun comentariu: