Pentru Eminescu
Deschid pentru prima oară cartea lui Nicolae Iorga - Eminescu. La întâmplare. „Pentru Eminescu”. Și pare, prin rândurile sale, că a rostit iarăși dorința lui Eminescu : „Nu-mi trebuie flamuri,/Nu voi sicriu bogat/ Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri.” Poezia care-i plăcea atât de mult lui Didi - Amita Bhose -, atât de asemănătoare ca mesaj cu a lui Rabindranath Tagore - „Dacă vreți să vă aduceți aminte de mine atunci când nu voi mai fi pe pământ, nu faceți nici o comemorare, nu țineți nici o ședință. Veniți doar în pădure și ascultați trilul păsărilor.”
„Pentru Eminescu
Se voiește ceva pentru Eminescu, pentre Eminescu cel neîncunjurat, neînțeles, înnebunit și îngropat, care niciodată, dar niciodată în scurta sa viață, nu s-a plâns că țara e rea, că nația nu i se închină și că în societate - ce-i era lui societatea! nu i s-a făcut un loc potrivit cu meritele sale.
Un povestitor care e astăzi desigur cel mai amre din generația sa, d. Cesar Petrescu, o cere (nota mea - o subscribție publică pentru reconstituirea casei părintești a lui Eminescu), o cere cu un sentiment pe care nu e om cult care să nu-l împărtășească într-o vreme când, ciudat! nici cel mia șarlatan dintre moderniști, nici cel mai tăvălit prin turpitudini dintre cultivatorii necuviințelor, nu cutează a spune un cuvânt contra celui care, peste mormânt, zeu s-a arătat.
S-a ridicat acolo o biserică. Pentru sătenii de la Ipotești? Dar ce știu ei? Ar putea fi pentru a se scoate din banala țernă bucureșteană oasele chinuitului și a se așeza acolo în biserica lui, care să nu se deschidă decât o dată pe an pentru rugăciuni. Ar fi mai bine decât într-un Panteon pe care poate l-am avea și unde gloriile vrednice de o asemenea sepultură ar fi votate în cluburi.
Refacerea casei de naștere? N-ar fi rău, dar ce amintiri i-a deșteptat vreodată cei patru păreți roși ai „posesorului” cu „dulcea mamă” și prozaicul tată al atâtor copii?
În loc - faceți dumbrava, dumbrava în care a trăit el, cu tot sufletul pe care i l-a dăruit el codrului străbun.
Să crească încet stejarul; teiul să îmbălsămeze primăvara, și păsările în amurguri să ridice imnul nemuritor celui care acolo, peste o vană cenușă, va fi senin și etern.”
1937.
„Pentru Eminescu
Se voiește ceva pentru Eminescu, pentre Eminescu cel neîncunjurat, neînțeles, înnebunit și îngropat, care niciodată, dar niciodată în scurta sa viață, nu s-a plâns că țara e rea, că nația nu i se închină și că în societate - ce-i era lui societatea! nu i s-a făcut un loc potrivit cu meritele sale.
Un povestitor care e astăzi desigur cel mai amre din generația sa, d. Cesar Petrescu, o cere (nota mea - o subscribție publică pentru reconstituirea casei părintești a lui Eminescu), o cere cu un sentiment pe care nu e om cult care să nu-l împărtășească într-o vreme când, ciudat! nici cel mia șarlatan dintre moderniști, nici cel mai tăvălit prin turpitudini dintre cultivatorii necuviințelor, nu cutează a spune un cuvânt contra celui care, peste mormânt, zeu s-a arătat.
S-a ridicat acolo o biserică. Pentru sătenii de la Ipotești? Dar ce știu ei? Ar putea fi pentru a se scoate din banala țernă bucureșteană oasele chinuitului și a se așeza acolo în biserica lui, care să nu se deschidă decât o dată pe an pentru rugăciuni. Ar fi mai bine decât într-un Panteon pe care poate l-am avea și unde gloriile vrednice de o asemenea sepultură ar fi votate în cluburi.
Refacerea casei de naștere? N-ar fi rău, dar ce amintiri i-a deșteptat vreodată cei patru păreți roși ai „posesorului” cu „dulcea mamă” și prozaicul tată al atâtor copii?
În loc - faceți dumbrava, dumbrava în care a trăit el, cu tot sufletul pe care i l-a dăruit el codrului străbun.
Să crească încet stejarul; teiul să îmbălsămeze primăvara, și păsările în amurguri să ridice imnul nemuritor celui care acolo, peste o vană cenușă, va fi senin și etern.”
1937.
Comentarii